Când oamenii fac pe proștii…
E prima zi din noiembrie — o lună care aduce cu ea mai multă liniște, reflecție, un aer ușor nostalgic. Începem să privim înapoi, să tragem linie, să ne întrebăm ce am înțeles din interacțiunile noastre. Și poate, exact acum, ai avut și tu acel moment în care cineva, cunoscut sau apropiat, ți-a pus o întrebare la care știai sigur că știe deja răspunsul.
Și te-ai întrebat: „De ce face asta? Ce rost are să mă întrebe ceva ce știe deja?”
Ei bine, în spatele acestui gest aparent banal se pot ascunde multe nuanțe psihologice. Nu e mereu vorba de prostie, nici de răutate, ci de o nevoie umană, subtilă, de conexiune, control sau siguranță.
1. „A face pe prostul” – o mască cu mai multe straturi
Să „faci pe prostul” nu înseamnă neapărat lipsă de inteligență. Uneori, e un mecanism de protecție. O formă prin care cineva încearcă să testeze terenul, să vadă cât de sigur e spațiul relațional în care se află.
Gândește-te la un copil care întreabă ceva simplu doar pentru a auzi din nou vocea părintelui, tonul cald, răspunsul familiar. Nu pentru informație, ci pentru conexiune.
Mulți adulți păstrează acest mecanism, dar îl poartă într-o formă mai subtilă.
2. Căutarea de reasigurare
Uneori, acea întrebare evidentă e o formă de a spune: „Am nevoie să știu că e totul în regulă între noi.”
O persoană nesigură emoțional poate întreba ceea ce deja știe, pentru a se reasigura că nu a greșit, că relația e stabilă, că celălalt e tot acolo.
De exemplu:
„Tu chiar mai vrei să mergem împreună?”
– întrebare care nu caută informație, ci confirmare.
3. Strategia de evitare
Există și situații în care a „face pe prostul” e un mod de a evita responsabilitatea sau conflictul.
„A, nu știam că era treaba mea să fac asta…”
Nu e întotdeauna manipulare, dar poate fi un mecanism de evitare: dacă recunoști că știai, trebuie să îți asumi. Dacă „nu știai”, e mai ușor să rămâi într-o zonă neutră, fără consecințe.
E ca atunci când joci șah și preferi să muți pionul mai slab, doar ca să câștigi timp — nu pentru că nu știi mutările, ci pentru că nu ești pregătit pentru confruntare.
4. Nevoia de control subtil
Unii oameni „joacă prostul” nu pentru a se apăra, ci pentru a controla subtil interacțiunea.
Pun întrebări retorice, aparent naive, dar care testeaza reacțiile celorlalți.
E o formă de putere blândă, dar și riscantă, pentru ca poate eroda încrederea dacă e folosită des.
5. Ironic sau strategic – două fațete diferite
Există și cei care folosesc „prostul” în sensul socratic: pun întrebări pentru a-l face pe celălalt să reflecteze. Nu din neștiință, ci din intenția de a-l conduce către o conștientizare.
Acești oameni sunt deseori percepuți ca ironici sau provocatori, dar scopul lor poate fi constructiv: să scoată adevărul la suprafață.
Ce doare cel mai tare ?
De multe ori, cel care „face pe prostul” nu e un străin, ci chiar persoana care ne cunoaște cel mai bine.
Și asta doare. Pentru că știm că știe. Și știe că știm.
Dar în acel dans al tăcerii și al întrebărilor false se ascund emoții profunde: rușine, teamă, neputință, poate chiar dorința de a relua o legătură pierdută.
Când cineva apropiat ne „testează” astfel, merită să privim dincolo de aparență: ce încearcă să-mi spună cu adevărat? Poate nu mai știe cum să se apropie altfel. Poate se teme de un refuz. Poate și-a pierdut încrederea că mai suntem de partea lui.
Când „a face pe prostul” devine periculos ?
Există, totuși, un moment în care acest joc aparent nevinovat devine cu adevărat periculos — atunci când „prostul” nu mai e doar o mască temporară, ci devine un mod de a trăi și a relaționa.
Când cineva începe să se ascundă constant în spatele falselor neînțelegeri, să evite realitatea sau să manipuleze prin confuzie, relațiile se răcesc.
Și nu doar metaforic. Așa cum noiembrie aduce acea răcoare care ne invită să ne strângem mai aproape de un foc interior, la fel ar trebui să ne invităm și noi să gândim la rece, cu luciditate:
Ce se întâmplă, de fapt, atunci când cineva refuză să recunoască ceea ce știe?
Pentru că, dincolo de orice aparență, „a face pe prostul” poate deveni o formă subtilă de control, o distanțare emoțională calculată, o metodă de a menține puterea prin ambiguitate.
Iar acolo unde claritatea dispare, încrederea începe să înghețe — încet, dar sigur.
Cum putem răspunde
- Cu claritate: „Știu că știi deja, dar hai să vedem ce te-a făcut să întrebi.”
- Cu empatie: „Îți e teamă că am putea vedea diferit lucrurile?”
- Cu limite blânde: „Putem vorbi deschis, nu e nevoie de jocuri.”
De multe ori, un răspuns autentic deschide un spațiu nou — unul în care și celălalt poate renunța la mască.
O invitație la reflecție…
Poate că noiembrie e luna perfectă pentru a privi mai atent la felul în care comunicăm.
Cât din ceea ce spunem e sincer?
Și cât din ceea ce întrebăm e, de fapt, o cerere de afecțiune?
Dacă te-ai regăsit într-o astfel de situație — fie că ești cel care întreabă, fie cel întrebat — merită să explorezi ce emoție stă în spatele întrebării. Uneori, răspunsul real nu e în cuvinte, ci în nevoia nerostită de apropiere.
Te aștept
Dacă simți că aceste dinamici se repetă în relațiile tale și vrei să înțelegi mai bine de ce, te invit cu drag în cabinet sau online.
Putem descoperi împreună ce se ascunde dincolo de cuvintele simple și cum putem aduce mai multă autenticitate în comunicare.
Pentru că uneori, cel mai frumos act de inteligență emoțională este să nu mai jucăm roluri, ci să ne permitem să fim văzuți așa cum suntem.
