SIMBOLISMUL ŞARPELUI (I)

Şarpele, unic între toate vieţuitoarele, este cel care a însoţit omul pe tot parcursul evoluţiei sale. Omul se situează la capătul unui îndelung efort genetic, în timp ce şarpele, această făptură rece, lipsită de labe sau aripi, păr sau pene, se află încă la începutul efortului amintit. Şarpele a însoţit permanent omul în evoluţia sa, deoarece omul are în el ceva din natura şarpelui, şi anume acea parte a sa pe care înţelegerea o controlează cel mai puţin. Psihanalistul Jung afirma că şarpele este un vertebrat ce întruchipează psihicul inferior, psihismul obscur, ceea ce este rar, tainic, de neînţeles. Şi totuşi, nimic mai obişnuit şi nimic mai simplu decât un şarpe. Dar tocmai datorită acestei simplităţi, nimic nu scandalizează mai mult spiritul.  În toate culturile, în legendele şi miturile multor popoare, şarpele deţine un loc de frunte. Simbolistica legată de şarpe este extrem de bogată; împreună vom urmări să descifrăm câteva din simbolurile şi ipostazele sale.

ŞARPELE – SUFLETUL ŞI LIBIDOUL

Pigmeii reprezintă şarpele în limbajul folosit la vînătoare, printr-o linie trasată pe pământ. Şarpele este redus astfel la expresia lui dintâi, el este o simplă linie, dar o linie vie, o abstracţie întrupată. Linia nu are nici început, nici sfârşit; odată ce prinde viaţă, ea poate reprezenta orice şi se poate metamorfoza în orice. Din linie nu vedem decât partea sa apropiată, prezentă, manifestată; dar ştim că ea se prelungeşte în ambele sensuri la infinit. Şarpele vizibil pe pământ, clipa manifestării sale, este o hierofanie; simţim că el se prelungeşte şi într-o parte şi în alta în infinitul material, adică în nediferenţierea primordială, rezervor al tuturor latenţelor. Şarpele vizibil este o hierofanie a sacrului natural, material şi nu spiritual. Iute ca fulgerul, şarpele vizibil ţâşneşte întotdeauna dintr-un hău de beznă, o văgăună sau o crăpătură, şi scuipă fie viaţă, fie moarte, reîntorcându-se apoi în invizibil. Sau îşi leapădă înfăţişarea bărbătească, devenind femelă: se încolăceşte, împresoară, strânge, înăbuşă, înghite, mistuie şi doarme. Acest şarpe-femelă este invizibilul şarpe principiu, care sălăşluieşte în straturile adânci ale pământului; el este enigmatic, tainic, nimeni nu-i poate prevedea hotărârile, la fel de bruşte ca şi metamorfozele lui. Aservindu-şi sexele, aşa cum îşi aserveşte toate contrariile, el este deopotrivă femelă şi mascul, geamăn cu sine, ca atâţi alţi zei creatori ce apar întotdeauna, sub prima lor înfăţişare, ca şerpi cosmici.  “Toţi şerpii posibili alcătuiesc împreună o unică multiplicitate primordială, un Ceva primordial ce nu poate fi dezmembrat şi care se răsuceşte, dispare şi renaşte neîncetat. Acest Ceva este stratul de viaţă cel mai adânc, rezervorul, potenţialul din care se nasc toate manifestările. Viaţa din străfunduri trebuie tocmai să se reflecte în conştiinţa diurnă sub forma unui şarpe. Caldeenii aveau un singur cuvânt pentru viaţă şi şarpe.” (KEYSERLING). RENE GUENON remarca: “simbolismul şarpelui este efectiv legat de însăşi ideea de viaţă; în arabă, şarpele este EL-HAYYAH, iar viaţa EL-HAYAT. EL-HAY este unul din principalele nume dumnezeieşti, ce trebuie tradus nu prin Cel Viu, cum se face deseori, ci prin Cel de Viaţă Dătător, Cel ce Dă Viaţă sau care este principiul însuşi al vieţii.” Avem de-a face cu un bătrân zeu primordial pe care-l regăsim la temelia oricărei cosmogeneze şi pe care aveau să-l detroneze religiile spiritului. El însufleţeşte şi menţine. Pe plan uman, el este dublul simbol al sufletului şi al libidoului, este unul din cele mai importante arhetipuri ale sufletului omenesc. Aşa este în tantrism KUNDALINI, şarpele încolăcit la baza coloanei vertebrale. Când se trezeşte, şarpele şuieră şi se întăreşte, şi atunci are loc ascensiunea chakrelor; astfel urcă libidoul, reînnoita manifestare a vieţii.

ŞARPELE COSMIC

Din punct de vedere macrocosmic, KUNDALINI îl are drept omolog pe şarpele ANANTA, care stă încolăcit la baza axei lumii. Asociat lui Vishnu şi lui Shiva, Ananta simbolizează dezvoltarea şi resorbţia ciclică, iar în calitatea lui de paznic al nadirului, el este purtătorul lumii, căreia îi asigură stabilitatea. Înaintea ridicării unei case indiene, care ca orice casă trebuie să se afle în centrul lumii, trebuie să se bată un ţăruş în capul şarpelui NAGA subpământean, a cărui poziţie a fost în prealabil determinată de un geomant. Cuvântul sanscrit “naga” înseamnă deopotrivă elefant şi şarpe. Purtătorii lumii sunt uneori elefanţi, tauri, ţestoase, delfini, crocodili – dar toate acestea nu sunt decât substitute ale şarpelui; de aceea, aceste animale deseori sunt reprezentate doar printr-o gură ce apare la capătul unui trup de şarpe, fie sunt chiar ele purtate în spinare de un şarpe. Ele exprimă aspectul terestru, adică agresivitatea marelui zeu al întunecimilor care este pretutindeni şarpele. Menţinerea se face în doua moduri: fie purtând, fie înconjurând creaţia cu un cerc continuu, menit a o împiedica să se dezintegreze. Asta şi face şarpele sub forma de UROBOROS, adică de şarpe ce-şi muşcă propria coadă. Uroborosul este şi el simbolul manifestării şi al resorbţiei ciclice: el este, în sine, împreunarea sexuală, permanent autofecundator, aşa cum arată coada pe care şi-o ţine în gură; el este veşnica prefacere a morţii în viaţă, căci el îşi înfige colţii cu venin în propriul trup; el reprezintă dialectica materială a vieţii şi a morţii, moarte ce iese din viaţă şi viaţă izvorâtă din moarte. Amintind de imaginea cercului, şarpele este mai cu seamă dinamica acestuia, adică prima roată, în aparenţă imobilă, căci se învârte pe loc, dar a cărei mişcare este infinită, pentru că reîncepe veşnic din sine. Animator universal, Uroborosul nu este numai promotorul vieţii, ci şi acela al duratei – el creează timpul. Adeseori şarpele este reprezentat sub forma unui lanţ răsucit – lanţul orelor. El face să se rotească astrele, constituind, fără îndoială, prima reprezentare, mama zodiacului. Uroborosul, veche zeitate, deşi detronat de spirit, rămâne o mare divinitate cosmogonică şi geografică; el apare astfel gravat pe marginea tuturor primelor reprezentări ale lumii, cum ar fi pe un disc din Benin, cea mai veche imago mundi negroafricană, unde el, îngemănând contrariile, îşi încolăceşte trupul sinuos în jurul oceanelor primordiale, în mijlocul cărora pluteşte pătratul pământului. De temut la mânie, şarpele devine la evrei LEVIATANUL, sau la popoarele scandinave, monstrul MIDGARDOM – despre care se spune că ar fi mai bătrân decât zeii: când bea se produc mareele, când se scutură se produc vijelii.  Şi tot la nivelul cosmogenezelor, şarpele este şi Oceanul, care înconjură cu nouă inele cercul lumii, în timp ce cu al zecelea, strecurându-se pe sub pământ, formează Styxul din Teogonia lui Hesiod. Şarpele, spirit al apei dintâi, este spiritul tuturor apelor de sub pământ, de pe faţa pământului sau de deasupra sa. Nenumărate râuri din Grecia şi din Asia Mică se numesc Ophis sau Draco, este şi cazul lui Mos Rin, al Senei, al Mamei Gange, al Maicii Volga, al oricărui zeu-fluviu. Atribute teriomorfe vin să întregească funcţia cerească sau pământeană a acestei zeităţi a apelor; aşa explicăm imaginea Tibrului cu coarne (imagine în care şarpele îşi adaugă puterea taurului) sau faptul că ACHELOOS – cel mai mare fluviu din Grecia antică – ia rând pe rând imagine de şarpe şi de taur când se înfruntă cu Heracles. Divinitate a apelor şi a ploii, şarpele îşi adaugă uneori puterea berbecului (imagini frecvent întâlnite în iconografia celtică), sau ale păsării – dragonii înaripaţi ai Extremului Orient, sau şerpii înaripaţi din panteonul mezo-american. Fără a dezvolta, să amintim totuşi că dragonul înaripat este părintele mitic al multor dinastii, împăraţii chinezi îl purtau brodat pe steaguri spre a dovedi obârşia divină a monarhiei lor. În mitologiile amerindiene, din Mexic până în Peru, mitul Păsării-Şarpe coincide cu cele mai vechi religii ale culturii porumbului: el e asociat umidităţii şi apelor pămîntului, în formele sale superioare el rămânând legat de Cer, Pasărea-Şarpe nu e numai Şarpele cu Pene Verzi sau Şarpele-Nor cu barbă de ploaie, ci şi fiul Şarpelui, Casă de Rouă şi Stăpânul Zorilor; este norul cumulus care în miezul verii aruncă reflexe argintii, de unde şi numele de Zeu-Alb, din pântecul căruia se scurge sudoarea, adică ploaia.