Sexualitate

Sexualitatea, cuvânt apărut în lexic în secolul al XIX-lea, semnificând „modul de a fi a ceea ce este sexual”, are sensuri in extenso incluzând erotismul, plăcerea, procrearea, instinctul, simţul, satisfacerea, voluptatea. Ca erotism (termen folosit din 1974, plecând de la cuvântul „erotic”: eros, „dragoste, dorinţă sexuală”) semnifică o putere de atracţie care subjugă cele cinci simţuri şi reuneşte corpurile în intimitatea lor. Erotismul a fost sacralizat, la modul simbolic şi ritualic, în toate civilizaţiile şi a fost reprezentat mai ales de phallos în Grecia, de lingam în India, de zeii Min şi Osiris în Egipt şi s-a manifestat, în decursul istoriei, în felurite chipuri, în literatură, artă, muzică. Psihanaliza, prin intermediul lui Freud, a investit acest concept cu noi valenţe, explicând cum, în profunzime, erotismul reprezintă totalitatea pulsiunilor vieţii, spre deosebire de pulsiunile morţii. „Erotismul este dorinţă, este forţa care poate orienta fiinţa către descoperirea celuilalt, dezvoltarea senzuală şi psihoafectivă, dar şi de a-l pierde într-o perversiune în care partenerul este redus la nivelul unui obiect sexual.” (Tixier, 2005, p. 241).

Sexualitatatea conţine şi depăşeşte erotismul, întrucât erotismul însumează energiile delanşatoare, pe care sexualitatea le înglobează celor ale acţiunilor şi finalităţii, prin satisfacerea de moment, a forţei vitale omeneşti.

Sexualitatea este si dorinţă şi plăcere, sexualitatea este pulsiune. Conceptul de pulsiune se înscrie, în psihologie, într-un câmp conceptual cu delimitări vagi, care include conotativul, instinctele, motivaţia, necesităţile. Psihofiziologia tradiţională utiliza, în ecou, starea de tensiune sau cea de vigilenţă. Curentul recent al psihofiziologiei cognitive expulzează pulsionalul dinspre partea energeticului, în opoziţie cu cognitivul şi modulele sale de tratare a informaţiei. Conceptul freudian de pulsiune are o definiţie mult mai precisă, limitată la puseurile datorate excitaţiilor interne, de origine biologică, cărora subiectul nu le poate scăpa şi care constituie „resortul funcţionării aparatului psihic”. Noţiunea de pulsiune sexuală îşi găseşte sublimarea în conceptul de libido, aşa cum a fost el clădit de către Freud : „Libido este un cuvânt împrumutat din teoria afectivităţii. Noi numim, astfel, energia, considerată ca o grandoare cantitativă – deşi ea nu este actualmente măsurabilă – a acestor pulsiuni care au legătură cu tot ce se poate înţelege sub numele de dragoste.” (Freud, 1969) Astfel, libidoul, desemnează energia legată de pulsiunea sexuală, susceptibilă de deplasări (asupra diferitelor obiecte) sau de transformări (în sublimare de exmemplu), cu origini extinse, în funcţie de zonele erogene. Tot în accepţiunea freudiană, libidoul se comportă ca un torent care, având albia principală blocată, va umple căile colaterale, rămase goale până acum. De altfel tot Freud conchide în cadrul cărţii de căpătâi asupra sexualităţii umane, „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”: „Este posibil ca nimic important să nu aibă loc în organism fără să contribuie cu o componentă la excitarea pulsiunii sexuale.” (Freud, 2001, p.129)