Priveşte-mă!

Priveşte-mă dincolo de cuvintele pe care le spun.
Priveşte-mă dincolo de privirile pe care le am şi dincolo de zâmbetele care uneori nu-mi aparţin.
Priveşte-mă dincolo de paşii siguri pe care îi fac…
Priveşte-mă dincolo de glumele pe care le fac şi de râsetele zgomotoase pe care le auzi.
Priveşte-mă dincolo de lacrimile care-mi curg în unele momente.
Priveşte-mă dincolo de suspine şi dincolo de emoţiile pe care le simt.
Priveşte-mă dincolo de reacţiile pe care le am în anumite situaţii.
Priveşte-mă dincolo de… trup.
Priveşte-mă în suflet. Crezi că poţi face asta? Crezi că poţi să priveşti atât de adânc încât să îmi cunoşti sufletul? Pentru că dacă vei rămâne privind la trup, nu vei ajunge nicăieri.
Trupul se schimbă, sufletul rămâne acelaşi, chiar dacă uneori încerc să-i pun o mască, să nu mai iasă atât de tare la suprafaţă. Asta pentru că oamenii nu-şi îndreaptă privirea către el, ei se limitează la exterior, iar ce-i în interior ignoră, rănesc şi pleacă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar el nu se schimbă. Rămâne la fel. Naiv. Copil. Nesigur uneori. Prietenos. Iubitor. Sensibil.
Iar cine va reuşi să privească atât de profund, va vedea omul din spatele unui trup.