Prima vizită la psihanalist

 Prima întâlnire cu un psihanalist este fără îndoială un eveniment pentru fiecare. Suntem înclinaţi să credem că, întrucît se ocupă de probleme psihice, psihanalistul trebuie să fie un soi de guru cu puteri supranaturale. Mulţi autori, chiar maturi, au insinuat cum că psihanalistul ar fi aşa ceva.Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem mărginirea noastră atunci cînd cineva ne descoase să spunem ce este psihanaliza sau cum procedează ea. Ori pe acest teren de ignoranţă se ţes tot felul de imaginaţii care, de cele mai multe ori, nu au nimic real.

Mergem la psihanalist, la psihanaliză, din mai multe motive. Pentru că suntem curioşi şi am vrea să ştim cu ce se ocupă psihanalistul şi cum face ceea ce face. Pentru că am epuizat toate formele de tratament convenţional, ba chiar alternativ, şi apelăm la psihanalist ca la o ultimă speranţă. Pentru că am fost “psihiatrizaţi” şi ne simţim marcaţi de efectele tratamentului, dar prin contactul nostru cu psihiatria am auzit cîteva zvonuri despre psihanaliză şi, iată, apelăm la ea. Pentru că suntem atraşi de ocultism, de tot soiul de sisteme yoga care mai de care potente şi am vrea şi puţină psihanaliză… După cum vedem, există o grămadă de motive şi, este bine să mă credeţi, lista nu este completă.

Am lăsat pe ultimul loc motivele medicale. Nu am auzit încă de nimeni, la noi, la români, care să se adreseze psihanalistului din capul locului, cam aşa cum te adresezi unui medic de circă. Desigur că există mai multe cauze dacă aşa stau lucrurile:

  1. oamenii nu au auzit nimic de psihanaliză;
  2. nu există psihanalişti;
  3. chiar dacă au auzit cîte ceva despre psihanaliză, de pildă din paginile revistei OMEN, nu cred în capacităţile ei terapeutice. Într-adevăr este greu să crezi că este posibilă vindecarea numai prin cuvînt, rostire şi altele la fel.

Dacă totuşi am depăşit toate aceste inconveniente şi blocaje şi am ajuns în cabinetul psihanalistului, ne aşteaptă noi surprize.

Psihanalistul nu este, desigur, un guru, el nu ştie şi nu poate tot, nu are “puteri” şi nici măcar nu prea pare, la prima vedere, un priceput – nu poartă halat alb, stetoscop atîrnat de gît, nu are pe birou un reţetar şi parafă şi nici un aparat de verificat tensiunea. Psihanalistul este un om ca toţi oamenii, cu nimic ieşit din comun, şi de aici poate primele semne ale dezamăgirii noastre: ne aşteptam la cu totul altceva!

Mai mult chiar, dacă rotim ochii prin cabinet, care nu este la drept vorbin un “cabinet” medical, ci seamănă mai degrabă cu o cameră de locuit, ei bine, nici în această privinţă nu putem spune că psihanalistul/psihanaliza ne-ar inspira mai multă încredere. Desigur toate aceste elemente de descurajare explică şi ele de ce oamenii nu prea dau ghes la psihanalist.

Faptul că pihanaliza, termenul psihanaliză, ne inspiră tot felul de asociaţii care mai de care mai surprinzătoare, este cît se poate de firesc. Psihanaliştii ruşi, care au în spatele lor o autentică tradiţie în practica psihanalizei, observau că publicul larg ignoră faptul că are un inconştient şi pune pe seama evenimentelor exterioare – bacterii, politică de partid, cearta cu vecinii etc. – afecţiunile nevrotice de care suferă. Mai mult decît atît, omul de rînd are tendinţa de a asocia psihanaliza, poate şi pentru faptul că termenul conţine prefixul “psi” cu practicile parapsihologice, cu magia, cu vrăjitoria… dacă ruşii se plîng de aşa ceva, care au aşa cum am spus tradiţie în psihanaliză, ce să mai spunem despre noi. În România psihanaliza nu are tradiţie, ea nu a fost agreată – cu mici excepţii – nici de medici şi nici de persoanele cu interese intelectuale. De ce? Vom vorbi mai tîrziu despre aceasta…

Dacă psihanaliza este percepută, de omul de rînd, într-o manieră care aminteşte de “terapiile” magice, este evident că aşteptările lui împrumută şi ele din scenariul tipic al vindecărilor paranormale. Ce este specific acestui mod de raportare la fenomenul vindecării, este tocmai atitudinea pasivă a pacientului care aşteaptă, mai mult sau mai puţin încrezător, să se acţioneze asupra lui. “Vindecătorii” parapsihologici, radiesteziştii misticii etc. susţin întotdeauna că posedă un soi de veleitate specială caracterizată prin acumularea de putere benefică (energie, har, cîmp etc.) ce poate fi proiectată chipurile asupra bolnavului, pentru a declanşa vindecarea. Ei sînt astfel un soi de aleşi care ar fi primit aceste puteri de la Divinitate şi sînt gata să le pună la dispoziţia pacientului. Bolnavul nu are, prin urmare, nimic altceva de făcut decît să se supună influenţelor magice operate de vindecător. El nu are asemenea puteri, el nu pretinde că ar poseda o investitură mistică, sau alte asemenea însuşiri bizare. El ştie multe despre viaţa psihică, are experienţa propriei sale intimităţi şi este capabil să îndrume, pe calea vindecării, pe pacienţii care se pretează la un tratament psihologic. El nu oferă garanţii, nu dă sfaturi, nu intervine sub nici o formă în viaţa sufletească a pacientului decît în măsura în care acesta este dornic să se lămurească cu problemele sale… Mai important este următorul fapt: pacientul psihanalizei nu mai poate fi subiectul pasiv al vindecării sale. Iar acest lucru pare a fi cel mai dificil în terapia psihanalitică