Inteligenta emotionala

Învăţarea emoţională vizează un set unic de competenţe:
Cunoaşterea propriei persoane
1. Identificarea emoţiilor: identificarea şi denumirea propriilor emoţii şi sentimente;
2. Responsabilitatea personală: recunoaşterea şi înţelegerea obligaţiei de a se angaja în comportamente care sunt în concordanţă cu etica, siguranţa şi legea;
3. Recunoaşterea punctelor tari: identificarea şi cultivarea puterilor proprii şi a calităţilor pozitive;
Grija faţă de alţii
1. Preluarea perspectivei celorlalţi: identificarea şi înţelegerea gândurilor şi sentimentelor celorlalţi;
2. Aprecierea diversităţii: înţelegerea faptului că diferenţele individuale şi ale grupului se completează reciproc şi fac lumea mai interesantă;
3. Respectarea altora: Credinţa că ceilalţi merită să fie trataţi cu bunătate şi compasiune şi sentimentul că există o motivaţie pentru binele comun;
Luarea deciziilor cu responsabilitate
1. Managementul emoţiilor: monitorizarea şi reglarea sentimentelor şi emoţiilor în aşa fel încât să ne ajute să ne descurcăm în diferite situaţii;
2. Analizarea situaţiilor: perceperea cu acurateţe a situaţiilor în care trebuie luate decizii şi evaluarea factorilor care pot influenţa răspunsul unui individ;
3. Stabilirea scopurilor: stabilirea scopurilor şi munca în direcţia atingerii acestora – scopuri pro-sociale pe termen scurt şi lung;
4. Rezolvarea problemelor: generarea, implementarea şi evaluarea soluţiilor adecvate la probleme;
Eficienţa socială
1. Comunicare: Folosirea abilităţilor verbale şi non-verbale pentru a se exprima şi promovarea unor schimburi pozitive şi eficiente cu alţii;
2. Construirea relaţiilor: stabilirea şi menţinerea unor relaţii sănătoase, care aduc satisfacţii, cu alţi oameni şi cu alte grupuri;
3. Negociere: obţinerea unor soluţii convenabile pentru toate părţile implicate ţinând cont de nevoile tuturor celor implicaţi;
4. Refuzul: exprimarea eficientă a deciziilor de a nu se angaja în comportamente nedorite, care afectează siguranţa oamenilor, comportamente lipsite de etică sau care contravin legii;
5. Căutarea ajutorului: identificarea nevoii de a apela la surse corespunzătoare de ajutor şi suport; (după Right Training şi Consultanţă – “De ce inteligenţa emoţională şi socială?”)
Societatea modernă începe să promoveze o nouă paradigmă, aceea de echilibru între minte şi suflet, între IQ şi EQ.
Valori vechi şi noi respectă dimensiunile repertoriului emoţional: fiecare emoţie are un rol unic.
Emoţiile sunt centrul aptitudinilor necesare pentru viaţă, resurse energetice importante care ne ajută să înfruntăm situaţiile dificile ce ne marchează existenţa. Emoţiile ne fac mai bogaţi, mai “altfel”. Cunoscându-le, respectându-le, educându-le şi conferindu-le “inteligenţă” vom putea croi cu generozitate şi largheţe abordarea perspectivei umane.
Howard Gardner propune (1983 ,”Frames of Mind”) ideea că nu există un singur tip de inteligenţă, ci un spectru larg de inteligenţe. Potivit opiniei lui Gardner, demersul paideutic trebuie să ajute la dezvoltarea copilului, orientându-l spre acel domeniu în care să-şi croiască drum spre a excela, întărindu-i încrederea în forţele proprii, în reuşita personală.
Profesori şi părinţi deopotrivă au sarcina – chiar obligaţia – să identifice şi să valorifice inteligenţele multiple ale copiilor, inteligenţe care pot fi utilizate în diferite proporţii şi combinări. Importanţa cunoaşterii fiecărui tip de inteligenţă sau grupare de inteligenţe marcată de un tip dominant este susţinută de faptul că acestea determină un stil specific de învăţare. Se poate vorbi despre o corelare structurală a inteligenţei dominante cu modul de a gândi, nevoile şi preferinţele elevilor.
Efortul de a recunoaşte capacităţile care arată tipul de inteligenţă dominant, preocuparea ca actul paideutic să ofere ocazii suficiente pentru manifestarea acelei inteligenţe, deschiderea profesorului spre identificarea unor oportunităţi suplimentare pentru dezvoltarea inteligenţei, jalonează scenariile instruirii diferenţiate. Un principiu cheie al clasei diferenţiate este tocmai ajustarea conţinutului, procesului şi produsului în raport cu disponibilitatea şi interesul de învăţare al elevului.
Este important să formăm copiii la nivelul inteligenţelor personale încă din şcoală, având grijă să acordăm atenţia cuvenită rolului emoţiilor. Ne putem face copiii feiciţi ajutându-i şi învăţându-i să-şi gestioneze emoţiile.
În unităţile şcolare, după cum şi în grupurile de prieteni, copiii inteligenţi emoţionali sunt în măsură să asigure o atmosferă propice învăţării, o atmosferă confortabilă şi sigură, dat fiind empatia, comunicarea eficientă, perseverenţa, controlul pulsiunilor, calitatea relaţiilor cu ceilalţi.
Importanţa lumii interne, a lumii emoţiilor şi sentimentelor trebuie simţită de către copil. Emoţiile şi sentimentele există. Inteligenţa emoţională înseamnă să folosească aceste resurse în mod inteligent pentru a avea o viaţă împlinită.
Dezvoltarea competenţelor emoţionale la copii se poate înscrie cu naturaleţe între obiectivele vizate în predarea disciplinelor şcolare sau se pot organiza activităţi speciale. Curriculum-ul preuniversitar oferă o soluţie prin aria “Consiliere şi orientare”, al cărei conţinut poate fi îmbogăţit de către cadrul didactic în funcţie de orientarea sa ori de interesele grupului pe care-l îndrumă.
Indiferent de cadrul de desfăşurare (şcolar / familial, disciplinar / interdisciplinar) aceste activităţi pot urmări:
• Rezolvarea creativă a conflictelor
Sunt familii care întreţin situaţii conflictuale, fără a oferi un mediu educogen sănătos. Copilul care provine din astfel de familii poate ajunge într-o fază de saturaţie, la explozii emoţionale, care vor deteriora relaţiile cu colegii. Cunoaşterea familiei, a copilului, permite profesorului o intervenţie eficientă. Şcoala şi familia, care au răspunderea pentru evoluţia viitoare a copilului, trebuie să aibă în vedere amprenta “amintirilor emoţionale”, puterea lor de a influenţa în bine sau în rău.
Subliniem încă o dată oportunitatea oferită orelor de consiliere curriculară de a preveni situaţiile de criză personală, educaţională, socială ale elevilor, cu atât mai mult cu cât ele se pot desfăşura şi cu părinţii sau pentru părinţi.
Învăţaţi să-şi controleze impulsurile, să-şi explice sentimentele, copiii vor reacţiona la mesajele pozitive adoptate de măsurile disciplinare altele decât cele coercitive.
• Arta de a gusta succesul sau insuccesul
Ştim că “reuşita poate fi o şcoală”, una care ne învaţă pe toţi să avem încredere în forţele proprii.În faţa obstacolelor, copiii (şi nu numai) trebuie obişnuiţi “să-şi activeze” trăsături emoţionale ca entuziasmul şi perseverenţa. De multe ori emoţiile copleşesc puterea de concentrare. Dacă emoţiile negative puternice abat atenţia şi o orientează în altă parte, emoţiile pozitive conturează motivaţia pozitivă însoţită de entuziasm şi încredere. Principala victimă a emoţiilor negative este creativitatea şi acest aspect nu poate lăsa indiferenţi nici pe profesori, nici pe părinţi.
Disconfortul emoţional atrage după sine, de nenumărate ori, nereuşita şcolară.
Eşecul a devenit o problemă banală, dar nu este deloc simplă.Copilul trebuie luat în considerare în totalitate. Obişnuim să catalogăm copiii cu rezultate slabe drept leneşi, deficienţi mintal, în funcţie de IQ, fără a lua în calcul că este, poate, un copil senzorial care nu e prea bine adaptat la viaţă.
• Investiţia în rezervorul afectiv al copilului
Copilăria este un mit al reînnoirii, iar părintele îşi retrăieşte alături de cel căruia i-a dat viaţă, întreaga existenţă. Educaţia copilului nu lasă loc pentru greşeli: părinţi sau alţi factori educaţionali sunt chemaţi să înţeleagă copilul ca pe o personalitate complexă şi nu doar ca pe o înşiruire de comportamente. Cheia educaţiei eficiente este exprimarea consecventă a iubirii faţă de copil, căci nevoia esenţială a acestuia este nevoia de a se simţi iubit. Educaţia prin iubire este o educaţie proactivă, care anticipează nevoile copilului şi încearcă să le satisfacă. Dacă i se îndeplinesc nevoile emoţionale şi de iubire, copilul este capabil să se adapteze la situaţii stresante şi tensionate, îşi construieşte o imagine de sine pozitivă, este mai uşor de disciplinat şi are comportamente constructive. În caz contrar, copilul nu îşi foloseşte întregul potenţial la şcoală sau, mai târziu, în relaţiile sociale ca adult, fiind lipsit de siguranţa emoţională; trăieşte o stare de confuzie şi un sentiment de inferioritate, se lasă pradă unor motivaţii subconştiente negative şi se izolează de părinţi. Putem spune că în raport cu satisfacerea nevoilor emoţionale, copilul este fericit sau nu!