Cu si despre mama

”Mama este o mediatoare indispensabilă pentru viaţă; ea este aceea care trebuie să cultive sentimentul de comuniune, să-l călăuzească şi să-l orienteze, pe copil, către ceilalţi. Există însă puncte de trecere primejdioase, unde dezvoltarea poate eşua, ca de exemplu atunci când mama nu are un autentic spirit de cooperare, aşa încât nu este deloc capabilă să dezvolte sentimentul de comuniune; sau când nu cooperează decât cu propriul ei copil, nu şi cu alţii. în acest caz îşi leagă atât de strâns copilul de dânsa, încât compromite evoluţia ulterioară a acestuia.(…) Copiii care se nasc suferinzi privesc lumea ca pe o Vale a plângerii, nemanifestând nicidecum acea bucurie a creşterii pe care o apreciem atât de mult la copii. Este, de altfel, de înţeles de ce asemenea copii, cu tarele lor, care îşi simt corpul ca pe o povară şi care găsesc că viaţa este dificilă, sunt mult mai interesaţi de propria-le persoană decât ceilalţi. Rezultă o stare psihică panicardă: să scape cine poate! Intervin trăsături de caracter egoiste, care împiedică dezvoltarea sentimentului de comuniune socială.(..)
Există, apoi, o a doua categorie de copii, răsfăţaţii, care nu manifestă interes decât pentru o singură persoană, care trebuie să le stea în permanenţă la dispoziţie.
De îndată ce are loc desăvârşirea stilului de viaţă, în cel de al patrulea sau al cincilea an de existenţă, acesta nu mai suferă schimbări radicale. Totul este asimilat de către copii prin prisma stilului lor de viaţă: ei dispun de-acum de propria lor viaţă, —aceea de a fi asistaţi de ceilalţi; urmăresc succesul imediat, eşuând ori de câte ori trebuie să facă eforturi personale. Nu-i nevoie să insist asupra faptului că asemenea copii dau chix în faţa unei noi situaţii şi că orice schimbare pe planul vieţii va provoca la ei apariţia de tulburări.
Alfred Adler.