Copilul tau responsabil

Ce parinte nu isi doreste sa aiba un copil “responsabil”? Am pus in ghilimele acest cuvant pentru ca, desi e atat de ravnit, este atat de relativ si atat de putin inteles! In discutiile mele cu parintii, am gasit impreuna definitii care sunau cam asa:
– sa-si faca temele la timp, sa-si faca ghiozdanul, curat in camera, sa se spele pe dinti, etc.- aceasta este descrierea rutinei;
– sa duca gunoiul si sa ajute la alte treburi in casa – adica sa respecte regulile stabilite sau impuse in casa;
– sa dea buna ziua, sa se poarte frumos – ceea ce face referire la regulile sociale;
– in fine, mai apare si sa-si dea seama cand a gresit si sa repare, ceea ce se apropie mai mult decat celelalte (dar nu de tot) de starea de a fi constient.
Confuzia intre responsabilitate si cele de mai sus apare inca din Dex unde scrie: *responsabilitáte f. (d. responsabil; fr. responsabilité, it. responsabilitá). Răspundere, obligația de a da socoteală de ceea ce facĭ: responsabilitatea implică libertate.
Hmm… nu te pune pe ganduri?… Esti obligat si liber in acelasi timp?
De fapt, capacitatea de a fi responsabil ia nastere in individ numai in prezenta libertatii. Ceea ce facem noi, atat de des, ca parinti, in numele creearii de copii responsabili, ucide din fasa tocmai sansa ca aceasta sa se formeze. De exemplu: sa zicem ca un copil a gresit ceva (din punctul meu sau al tau de vedere!). El ar putea sa devina responsabil de fapta lui daca are timpul si suportul emotional necesar sa:
– isi dea seama de ce s-a intamplat,
– sa observe cum se simte in legatura cu ce s-a intamplat,
– sa faca legatura intre cele intamplate si actiunile lui,
– sa vada (uneori e nevoie sa i se arate intr-o maniera non-judicativa) efectele actiunilor lui asupra celorlalti;
– sa constientizeze motivul actiunilor lui sau emotiile care le-au generat,
– sa-si imagineze si sa genereze posibile solutii de ajustare (uneori o greseala poate fi transformata in ceva benefic!),
– sa probeze acele solutii,
– sa vada si sa simta rezultatele,
– sa traga propriile concluzii in privinta dreptului de a gresi si a capacitatii lui de a indrepta lucrurile.
Aici am derulat cu incetinitorul. In realitate procesul, inconstient de altfel, poate dura, in functie de situatie, de la secunde la minute. Copiii insa de multe ori nu le au la dispozitie, parintii, din dorinta de a nu scapa ocazia “sa-i responsabilizam” pe copii, incep sa…stiti voi… diverse… anuland astfel procesul natural prin care un copil devine matur emotional si responsabil. Prezenta rabdatoare si afectuoasa a parintelui cel mai adesea ar fi de ajuns. Uneori, o intrebare linistitoare poate sa ajute iar alteori poate fi extrem de utila participarea, alaturi de el – si nu in locul lui! – la gasirea de solutii. Cam atat, pentru ca in parenting a face mai putin inseamna mai mult.