Pastila de ras

O mamă vine pentru o zi în vizită la fiul sau, Andrei. El locuieşte într-un alt oraş, alături de o tânără, Maria. În timpul cinei, mama observă cât de frumoasă este colega de apartament a fiului său. De foarte mult timp ea bănuia că între cei doi ar exista ceva mai mult decât o relaţie de camaraderie, însă niciodată nu pusese întrebări despre acest subiect.
Cât timp au stat acolo, cei doi tineri s-au purtat normal, ca niște adevaraţi colegi care împart un apartament. Chiar şi asa, mamei i se părea ceva ciudat, însă nu voia să para suspicioasă.
Imediat ce au rămas singuri, Andrei i-a zis mamei sale: “Ştiu la ce te gândeşti, dar te asigur că Maria este doar colega mea de apartament. Suntem foarte buni prieteni, nimic mai mult.”
La o săptămână de la vizita mamei, Maria s-a dus la Andrei, spunându-i: “Ştiu că nu este frumos să spun asta, dar de cand a venit mama ta în vizită ne lipseşte farfuria de argint. Era pusă deasupra tuturor ca piesa decorativă. Nu crezi că a luat-o ea, nu?”
Andrei i-a răspuns :”Nu, nu cred. Ca să fim siguri, îi voi da un mesaj să o întreb.”
Tânărul şi-a luat telefonul şi a început să scrie: “Dragă mamă, nu spun că ai luat farfuria de argint când ai venit la mine în vizită, nu spun nici că n-ai luat farfuria de argint… dar acea farfurie îmi lipseşte de când tu ai fost la mine. Te iubesc, Andrei”
Imediat veni raspunsul mamei: “Dragul meu, nu spun că te culci cu Maria şi nu spun nici că nu te culci cu Maria. Însă, dacă ea ar fi dormit ÎN PATUL EI, ar fi găsit farfuria de argint pusă sub perna. Cu dragoste, mama.”

Poveste terapeutică despre furie.

“Intr-o zi Buddha se plimba prin sat când un om foarte furios și nepoliticos a început să-l insulte:
-Nu ai nici un drept să oferi învățăminte altor! – a strigat el. Ești la fel de prost ca oricine altcineva. Nu ești nimic altceva, decât un fals.
Buddha nu s-a supărat din cauza acestor insulte. În schimb, el l-a întrebat ceva pe tânarul bărbat:
-Spune-mi, dacă cumperi un cadou pentru cineva și aceea persoană nu îl primește, cui aparține cadoul?
Tânărul bărbat a fost surprins de o asemenea întrebare ciudată și a răspuns:
– Mi-ar aparține mie, pentru că eu l-am cumpărat.
Buddha a zâmbit și i-a spus:
-Ai dreptate. La fel este și cu furia ta. Dacă ești furios pe mine, iar eu nu mă simt insultat, atunci furia se întoarce la tine. Dacă ești furios pe mine, iar eu nu mă simt insultat atunci furia se întoarce la tine.
Dacă vrei să nu îți mai faci rău, trebuie doar să scapi de furie și să devii înțelegător și iubitor. Când îi urăști pe ceilalți, tu însuți devii nefericit, dar când îi iubești pe cei din jurul tău, toată lumea este fericită.”

CUTIA CU PRĂJITURELE

O doamnã stãtea în sala de așteptare a aeroportului.
Cum avea mult de așteptat, s-a hotãrât sã cumpere o
carte, și de asemeni niște prãjiturele. S-a așezat într-un fotoliu în camera de Vip a aeroportului pentru a se putea odihni și citi în pace. Pe partea pe care erau așezate prãjiturelele, pe fotoliul vecin, s-a așezat un domn și a început sã
rãsfoiascã o revistã. Când doamna a luat prima prãjiturã și domnul a luat una.
Deși foarte iritatã de acest gest, doamna nu a spus
nimic, dar se gândea: „Ce tupeu, dacã eram prost dispusã
puteam sã îl apostrofez pentru acest gest.” Pentru fiecare prãjiturã pe care o lua, domnul lua, de asemeni și el una…. Aceasta o înfuria din ce în ce mai mult, dar se abtinea
nedorind sã provoace o scenã. Când în pungã a mai rãmas o singurã prãjiturã se
gândea: „Acuma ce are de gând sã mai facã omul acesta nesimtit?”

Domnul a luat prãjitura și a împãrțit-o în douã, oferindu-i si ei o jumãtate. Asta era prea de tot! Era mult prea nervoasã acuma!! Grãbitã și agitatã și-a luat cartea, lucrurile și a pornit în trombã spre locul de îmbarcare. Așezându-se la locul ei, în avion, și-a deschis geanta sã-și ia ochelarii, și când colo a descoperit punga cu prãjiturele, neatinsã, nedeschisã!
Uitase cã prãjiturile ei rãmãseserã în geantã! Omul își împãrțise cu ea prãjiturile fãrã a fi mânios, sau agitat, în timp ce ea era nervoasã gândindu-se la nesimtirea lui… Și acuma nu mai avea nici o șansã sã se explice sau sã-și cearã scuze!

Sunt 4 lucruri care nu mai pot fi recuperate:  Piatra….dupã ce a fost aruncatã.
Cuvântul….dupã ce a fost rostit.
Oportunitatea…dupã ce e pierdutã.
Timpul…dupã ce este irosit. ( sursa: internet )

Piatra miraculoasă

Povestea spune că atunci când biblioteca din Alexandria a ars, o carte a fost salvată. Dar cartea nu era foarte valoroasă, astfel că până și un om cu mai puțină școală o putea citi. Cartea nu era foarte interesantă, dar în paginile ei se găsea ceva cu adevărat special: pe o fâșie subțire de pergament era scris secretul pietrei miraculoase.

Piatra miraculoasă era de fapt un cristal de stâncă care avea proprietatea de a transforma orice metal comun în aur curat. Era scris că piatra se afla, la malul mării, printre mii de pietricele care arătau la fel ca si ea. Secretul era acesta: piatra miraculoasă era caldă la atingere, pe când celalalte obișnuite erau reci. Astfel, un om a vândut din bunurile sale și și-a cumpărat provizii pentru a campa pe malul mării pentru a căuta piatra miraculoasă.

Pentru a distinge pietricelele atinse de cele neatinse el a hotărât să arunce orice piatră rece în mare. Astfel, ori de câte ori lua în mână o pietricică și era rece o arunca în mare. Și a trecut prima zi fără succes, la fel și a doua și a treia. Dar omul era determinat să găsească piatra miraculoasă. Asfel, zilele s-au transformat în săptămâni, săptămânile în luni: iar el avea aceeași mișcare, lua o piatră rece în mână și o arunca în mare. Într-o zi pe la amiază, el a luat o piatră în mână care era caldă, dar înainte ca să realizeze acest fapt el aruncase deja piatra în mare. Obiceiul de a arunca pietrele în mare devenise mult prea puternic pentru a mai procesa și alte aspecte. Deseori se întâmplă astfel și cu oportunitățile pe care le întâlnim în viață, dacă nu suntem vigilenți este ușor ca ele să treacă pe lângă noi: “avem oportunitatea în mână și o lăsăm să cadă.”

Fluture, nu omidă!

“Aș dori să fiu un fluture! Nu o omidă!” Ne dorim frumusețea, împlinirea și gloria. Ne dorim să fim fluture, dar ne displace ideea de a trece prin fazele de evoluție ale fluturelui:

– omida care trebuie să se hrănească cu frunze amare – reprezintă procesul de învățare și de asimilare. Deseori acest proces are un gust amar pentru că nu știm cum să îl facem mai gustos.

omida care pe măsură ce crește trebuie să își schimbe pielea – aceasta fază ne indică faptul că nu trebuie să rămânem închistați într-o etapă sau într-un mod de a fi de tip “așa sunt eu, ce să fac?”
– omida care găsește un loc ferit, stă cu susul în jos și își creează un cocon – această etapă este una a consolidării și a perfecționării a celor însușite.

De asemenea este faza în care începem să manifestăm cele asimilate printr-un proces de creație.
– omida care trebuie să trăiască într-un mediu lichefiat până își va forma corpul de fluture și va evada din cercul închis – de câte ori nu am simțit că totul în jurul nostru este lichefiat? Și ne-am spus: “nu, nu poate să fie acesta locul meu.” Trăim cu senzația că suntem într-o locație greșită și oricât încercăm să ieșim de acolo nu reușim. De fapt acesta este mediul de formare. Acest mediu anevoios este cel care ne va ajuta să devenim mai frumoși. Este o fază dificilă , dar ea este cea care va da culoare.

– fluture frumos – în sfârșit această ființă a devenit ceea ce trebuia să fie, dar drumul lui încă nu a început. Odată ce se termină etapele formării începe procesul de explorare. Abia de acum va descoperi lumea, va zbura departe și va vedea multe în drumul său. Asemenea fluturelui, după ce am trecut de etapele formării suntem frumoși, desăvârșiți, iar povestea continuă pe un drum pe care poate nu îl cunoaștem, dar avem toate instrumentele pentru a face față provocărilor și pentru a evolua tot mai mult.

“Fără schimbare, nu ar exista fluturi.”

MORALA TACERII

Un cal deprimat se tolãnește pe jos și nu mai vrea pentru nimic în lume sã se mai ridice. Stãpânul disperat, nereușind să-l facã sã se ridice, cheamã veterinarul.
Acesta, examineazã animalul și zice:  “E foarte grav, singura soluție sunt aceste pastile pe care i le vei da câteva zile; dacã nu reacționeazã, trebuie eutanasiat.”

Porcul a auzit totul și fuge la cal: “Ridicã-te, ridică-te, altfel se sfârșește rãu!!!”
Dar calul nu reacționeazã și dã încãpãțânat din cap.

A doua zi, veterinarul vine din nou sã vadã efectul pilulelor:  “Nu reacționeazã, mai așteptăm o zi, dar cred cã nu sunt speranțe!“.

Porcul auzind, fuge din nou la cal : “Trebuie sã te scoli, altfel vei pãți mari necazuri !”
Dar calul, nimic .

A treia zi, constatând lipsa progreselor, veterinarul îi cere stãpânului: “Du-te dupã carabinã, a venit timpul sã-l scãpãm pe bietul animal de chinuri!.”

Porcul fuge disperat la cal : “Trebuie sã reacționezi, e ultima ocazie, te rog, ãștia sunt gata sã te omoare!!!”
Calul se ridicã, se scuturã, face câteva mișcãri, o ia la fugã în galop și sare câteva obstacole.

Stapânul, foarte fericit îi spune veterinarului: “Mulțumesc mult, ești un medic minunat, ai fãcut un miracol !!!
Trebuie neapărat sã sãrbatorim evenimentul!
Haideți iute sã tãiem porcul și sã facem o masã mare !!!”

Morala:  VEZI-ȚI MEREU DE TREBURILE TALE !!!

COPACUL CEL DARNIC…

Chuck Swindoll povesteste despre Copacul cel Darnic : “Cand baiatul fu mic, se legana de crengile copacului, a mancat din merele lui, si a dormit la umbra lui..Copacului ii placura acei ani.Dar baiatul crescu, petrecu din ce in ce mai putin timp impreuna cu copacul. “Hai sa ne jucam”, spuse intr-o zi copacul, dar pe tanar nu-l interesau decat banii.”Atunci ia-mi toate merele si vinde-le!”spuse copacul. Si tanarul asa facu, iar copacul fu fericit. Baiatul nu se intoarse multa vreme, dar copacul zambi cand intr-o zi trecu pe acolo.”Hai sa ne jucam!”Dar barbatul imbatranise si era plictisit de lume.Dorea sa mearga cat mai departe de ea.” Taie-ma! Ia-mi trunchiul , fa-ti o barca si asa poti naviga departe.”spuse copacul. Omul asa facu, iar copacul fu fericit. Trecura multe anotimpuri, iar copacul astepta. In cele din urma, batranul se intoarse, prea batran ca sa se mai joace sau sa umble dupa bogatii sau sa navigheze peste mari.”Dar mi-a mai ramas un bustean destul de bun.Aseaza-te si odihneste-te…” spuse copacul. Si asa facu, iar copacul fu fericit….”

Alege tu!

Sunt doua insule despartite de ape. Pe prima dintre ele locuiesc doi barbati, unul civilizat si un salbatic. Pe cea de-a doua insula locuiesc mai multe persoane, printre care si o tanara fata care are o relatie cu barbatul civilizat si educat de pe insula alaturata. Fata vrea sa ajunga neaparat la iubitul ei de pe insula vecina insa nu stie cum sa faca asta. Asadar, ea merge intr-un suflet la singurul om de pe insula ce detine o barca si il roaga sa o duca la barbatul iubit. Acesta este de acord, insa cu o singura conditie: ca fata sa nu ii plateasca drumul, insa sa se urce in barca goala. Tanara este socata si nu stie cum sa reactioneze. Drept urmare, ea merge la batranul intelept de pe insula, caruia ii povesteste tot si pe care il intreaba cum sa procedeze. Dupa ce aude cum stau lucrurile, inteleptul ii spune fetei ca ar trebui sa faca ce ii spune inima. Asadar, fata hotaraste sa accepte propunerea omului cu barca. Cei doi pleaca insa, cand ajung pe insula cealalta il vad pe salbatic. Acesta o ia razna cand o vede pe tanara goala si o violeaza. Intre timp, iubitul educat al fetei vine si ii surprinde pe cei doi. El face o criza de gelozie si ii spune fetei sa plece si sa nu se mai intoarca vreodata. Acum, analizeaza cele 5 persoanaje ale povestii ( salbaticul, omul civilizat, fata, omul cu barca si inteleptul) si aranjeaza-le incepand cu cel mai bun personaj pana la cel mai rau.

Interpretare : Fiecare personaj reprezinta o prioritate in viata ta:
Salbaticul: importanta sexului in viata ta
Omul civilizat: importanta pe care o au opiniile altora pentru tine
Fata: nevoia de a avea o relatie
Omul cu barca: dorinta de a castiga bani
Inteleptul: importanta pe care o are logica atunci cand iei decizii

Femeia vs barbatul!

“Intr-o zi, în grădina raiului, Eva îi spune lui Dumnezeu:
– Doamne, am o problemă! Știu că Tu m-ai creat, mi-ai dat această minunată grădină și acest șarpe hazliu, dar nu sunt fericită. Sunt singură și m-am cam săturat și de mere.
– Eva, am o soluție la problema ta. Voi crea pentru tine bărbatul și ți-l voi pune alături.
– O, Doamne, dar ce este bărbatul?
– E o creatură ratată, făcută din greșeli și cu multe trasături urâte de caracter. O să te mintă, o să te înșele și o să fie incredibil de vanitos. Iți va face viața un calvar. Dar va fi mai mare, mai puternic, mai iute și va avea plăcerea de a vâna și de a ucide. Arată comic când se excită, dar fiindcă te-ai plâns, il voi crea astfel încât sa-ți satisfacă toate poftele. Toate. Va fi lipsit de umor și va iubi, mai mult decat orice altceva, luptele sau joaca cu mingea. Nu va avea nici prea multa minte, astfel că va avea nevoie de sfatul tău pentru a gândi corect.
– Sună fantastic, zise Eva. Unde-i buba?
– Ei bine, il poți avea cu o singură condiție. Cum ți-am spus, e mândru, arogant și se admiră tot timpul pe sine. Va trebui să-l lași să creada că el a fost primul creat. Nu uita, asta trebuie sa ramâna micul nostru secret. Știi și tu, ca de la femeie la femeie, încheie, oftând, Dumnezeu.”

Sa oferim!

Odată,un om sărac s-a dus la Maestrul său spiritual și l-a întrebat: “De ce sunt atât de sărac?”
Maestrul a spus: “Nu ai învățat să oferi”.
Așa că omul sărac zise: “Dacă nu am nimic?”
La care Maestrul răspunse: “Ai câteva lucruri…Fața, care poate oferi un zâmbet; Gura, care poate aprecia sau alina pe ceilalți; Inima, care o poți deschide pentru ceilalți; Ochii, care-i pot privi pe ceilalți cu bunătate; Corpul, care poate fi folosit pentru a-i ajuta pe alții.”
De fapt, nu suntem săraci deloc, sărăcia spiritului este adevărata sărăcie.

O lectie de viata

Un om pios statea de vorba cu Dumnezeu si i-a spus:  – Doamne as vrea sa stiu cum e Raiul si cum e Iadul.
Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi.
A deschis una dintre usi iar omul a privit inauntru.
In mijlocul incaperii se afla o mare masa rotunda.
Pe masa se afla un vas mare cu tocana, care mirosea foarte bine si care l-a facut pe om sa ii lase gura apa.
Oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi.
Pareau a fi infometati.
Tineau linguri cu manere foarte lungi care le erau legate de brate si astfel putea ajunge la vas pentru a le umple cu tocana dar din cauza manerelor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura lingurile pline.
Omul pios s-a infiorat la vederea suferintei lor..
Atunci Dumnezeu a spus: “Acum ai vazut Iadul”
Au mers apoi catre cealalata camera si au deschis usa : arata la fel ca si prima.
Se gasea acolo o masa mare si rotunda cu un vas mare de tocana care iti lasa gura apa.
Oamenii de la masa erau echipati cu acelasi gen de linguri dar acestia pareau bine hraniti si durdulii, radeau si vorbeau intre ei.
Omul pios a spus: “nu inteleg”…
“Este foarte simplu” a spus Dumnezeu. “Este nevoie insa de abilitate. Acesti oameni sanatosi au invatat sa se hraneasca unul pe celalalt, in timp ce ceilalti se gandeau doar la ei insisi”.

 

LEGENDA LICURICIULUI

“Zice ca, scoborandu-se odata bunul Dumnezeu din cer jos pe pamant, a luat cu sine si vreo cativa ingeri, ca sa le arate si lor lumea in care traiesc oamenii pamanteni.
Ingerii, umbland incolo si-ncoace prin lumea larga, cat timp vor fi umblat, le placura tare mult de lumea oamenilor pamanteni, si mai cu seama unuia, asa incat la despartire incepu a plange cu hohot, de-i curgeau lacrimile vale.
Dupa ce se departara de pamant, inaltandu-se in sus catre cer, Dumnezeu a intrebat ce au vazut ei mai frumos si ce le-a placut mai mult pe pamant? Ingerii raspunsera ca biserici frumoase ori calugari imbracati in haine potrivite, ori codru cu frunza verde, ori florile mirositoare, numai unul nu-i raspunse nimic, fara a sta trist si ingandurat.
Mai in urma il intreaba Dumnezeu si pe acesta, ca pentru ce e atat de trist si de ce nu raspunde nimic?
-Mi-e frica, ca ma vei certa rau, ii raspunde ingerul.
-Nu-ti fie teama de nimic, ii zice Dumnezeu, caci de una si aceeasi soarta va veti bucura.
Ingerul, cazand in genunchi inaintea lui Dumnezeu, cu ochii scaldati in lacrimi, ii zise:
-Doamne, is trist si amarat de aceea, ca ochii unei pamantene mi-au picat asa de dragi, cat nu-i chip ca sa-i mai uit vreodata, fiind asa de frumosi, cum nu mai vazusem niciodata!
-Si ai cui erau? intreaba Dumnezeu.
-Ai unei pastorite ce pastea oi albe pe un camp verde!
-Si ai grait ceva cu ea? intreaba iarasi Dumnezeu.
-Da, caci imi cazuse draga, si i-am spus ca mi-as da viata mea ingereasca pentru ochii ei cei albastrii ca cerul inseninat.
Auzind Dumnezeu cele spuse, incepu a se face ingandurat si, din om cu fata senina si fruntea curata, se prefacu intr-un mosneag cu fruntea toata crete. Si apoi, cum mergeau asa, inaltandu-se cu totii incetinel catre scaunul cel dumnezeiesc, ajungand la marginea cerului, Dumnezeu ii opri in loc si le zise:
-Stiu ca, daca veti merge cu totii in cer si va veti intalni cu ceilalti ingeri, acolo veti povesti despre lucrurile cele pamantene, si fiindca lucrurile acestea nu-i iertat ca sa le stie cei din cer, acum va opresc pe toti aici!
Si, cum rosti cuvintele acestea, Dumnezeu i-a prefacut pe toti in stele luminoase lucind de fericire, ca ele in toata vremea pot vedea lumea pamanteana.
Ingerul cel indragostit, prefacut fiind si el in stea, nu lucea de bucurie ci mereu scapara, aruncand scantei de foc asupra celorlalte stele.
Dumnezeu, vazand ca din asta au sa se intample nentelegeri intre stele, a luat pe steaua cea plangatoare si, dezlipind-o de pe cer, i-a dat drumul spre pamant, aruncand-o asa de tare, ca tot in picaturi de scantei a picat pe pamant, umpland intreg campul unde fata cea cu ochi albastrii era cu oile.
Scanteile acelea nu s-au stins, ci s-au facut licurici, pentru ca sa nu-i piara urma ingerului indragostit de fata cea pamanteana.
De atunci a trecut multa vreme, dar si acuma se povesteste ca licuricii nu sunt altceva decat scantei din steaua cea aruncata pe cer”. Echilibru, psiholog Mihail Jianu.

Mai multe usi!

Imaginează-ţi că în viaţa ta întâlneşti mai multe uşi. Fiecare uşă duce către un drum. Anumite uşi eşti obligat şi împins să le deschizi. Pe altele le deschizi doar dacă vrei, pentru că ţi se dă dreptul să alegi.
Ar trebui să deschizi fiecare uşă, pentru a vedea unde duce. Pe unele nu le deschizi pentru că nu ai curaj şi încredere în tine, iar pe altele nu le deschizi pentru că alegi altele în locul lor. Unele uşi duc spre drumuri anevoioase, pline de încercări şi piedici. Altele duc spre nicăieri…
Mai sunt uşi care duc spre oameni pe care trebuie neapărat să îi întâlneşti. Unele uşi duc spre uitare… Uneori eşti tentat să deschizi uşi frumoase, care promit strălucire, dar descoperi că poleiala lor a fost înşelătoare, pentru că ai găsit numai dezamăgiri. Dar sunt şi uşi vechi, mai puţin frumoase, care nu promit nimic, dar care în schimb duc spre cele mai frumoase drumuri.
Sunt unele uşi pe care îţi doreşti enorm să le deschizi, sperând la ceva anume, dar din păcate, imediat deschise îţi dezvăluie în faţă doar un zid. Mai sunt uşi pe care îţi doreşti să le deschizi, dar alţii ţi le trântesc în faţă, sau fac tot posibilul să te oprească.
Unele uşi te fac să crezi că ai ajuns la capătul drumului şi că nu mai există întoarcere, dar ai surpriza să descoperi o uşă nouă care îţi oferă încă o şansă.
Unele uşi au o fereastră mică prin care poţi vedea ceea ce te aşteaptă, iar altele nu. Afli unde te duc doar după ce le-ai deschis şi, de multe ori, întoarcerea este ireversibilă. Unele uşi sunt protejate cu grilaje de fier, sau sunt prea sus şi îţi este imposibil să le deschizi. Doar îi priveşti pe alţii cum le deschid şi tu te întrebi cum o fi dincolo de ele…
Unele uşi îţi permit să fii însoţit, iar prin unele trebuie să treci singur, obligându-te să laşi oameni dragi în urma ta. Mai exista uşi pe care îţi doreşti să le redeschizi, dar care rămân închise pentru totdeauna, după ce ai ales să le închizi în urma ta. Acestea aduc în sufletul tău dor şi regrete…
Niciodată nu ştii câte uşi vei întâlni în viaţă. Chiar şi atunci când crezi că drumul tău s-a sfârşit, mai apare o uşă nouă, care te poate duce pe un drum neaşteptat de frumos…
Să nu uiți că atunci când Dumnezeu închide o ușă, mereu deschide o fereastră. Echilibru, psiholog Mihail Jianu.

Cand viata pare cumplita…

“O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: “Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”. În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească:
‒ Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta, nu-mi place, lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: “Încă nu!”.
Apoi – ah! – am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. “Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: “Încă nu”.
M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat, până a obţinut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa… “Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: “Încă nu”.
Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! “Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: “Încă nu!”.
Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns… eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: “Oare ce are de gând să-mi mai facă?”.
O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: “Acum uită-te la tine!”. Şi m-am uitat. “Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu… Este frumoasă. Sunt frumoasă!” El mi-a vorbit blând: “Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.
Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta Sa voie. Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea îţi pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşază-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul.” Echilibru, psiholog Mihail Jianu.

Povestea tristetii triste

A fost odată o femeie delicată, mică de statură, care îşi croia drum prin pulberea unei cărări uitate. Deşi era trecută bine de prima tinereţe, pasul îi era vioi iar zâmbetul avea strălucirea unei fete neprihănite.
La un moment, fără să se fi aşteptat, zări întinsă la pământ o făptură făcută ghemotoc. Surprinsă, dar şi mărinimoasă, micuţa femeie se opri şi, aplecându-se, întrebă firavul corp: „Cine eşti tu?”
Doi ochi înceţoşaţi şi obosiţi se deschiseră încet. „Eu? Eu sunt Tristeţea”, se auzi cu greu şuierul unei voci tremurânde şi fibrile.
„Aha, Tristeţea!”, reacţionă plină de veselie femeia pribeagă, ca şi când ar fi întâlnit o veche cunoştinţă.
Neîncrezătoare, făptura întinsă la pământ întrebă mirată: „Mă cunoşti?”
„Bineînţeles!”, continuă delicata băbuţă. „Din când în când m-ai însoţit o vreme pe parcursul călătoriei mele.”
„Şi, atunci de ce nu eşti înspăimântată?”, se miră Tristeţea. „Nu îţi este teamă de mine?”
„De ce să mă înfricoşezi, draga mea? Chiar dacă aş încerca să fug de tine, tot m-ai ajunge din urmă, nu?! Dar, altceva doream eu să te întreb: de ce pari aşa năpăstuită?”, reacţionă micuţa femeie.
„Eu…, eu sunt tristă”, răspunse făptura întinată cu o voce tremurândă.
Băbuţa se aşeză lăngă cea suferindă. „Eşti tristă, aşadar”, spuse ea, afişând o privire plină de compasiune. „Hai, împărtăşeşte-mi ce te apasă atât de greu.”
După un prelung oftat, Tristeţea se întrebă dacă oare de această dată o va asculta cineva? Căci, de nenumărate ori simţise această nevoie, însă nimeni nu era dispus să îi acorde vreo atenţie. Astfel, uşor spăşită şi plină de plăcută uimire, ea începu să-şi verse amarul: „Ştii, cel mai mult mă doare faptul că nimeni nu mă place, nimănui nu îi sunt dragă… Dar, menirea mea este tocmai să mă alătur, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, de oameni. Însă, de fiecare dată când aceştia mă simt în preajmă, se cutremură şi încearcă să scape de mine. Le este teamă de mine şi mă tratează cu duşmănie.”
Tristeţea oftă din nou şi îşi continuă supărarea: „Oamenii au inventat tot felul de apelative şi replici prin care mă jignesc continuu. În prezenţa mea mimează zâmbete amare, simt dureri în stomac şi rămân panicaţi, fără de respir. Chiar şi inima lor bate ca un vulcan înainte de a erupe. Apoi sunt copleşiţi de şiroiul lacrimilor ce nu se mai opresc. Uneori, unii încearcă să uite de mine apelînd la alcool sau droguri…”
„Da, ai dreptate”, confirmă delicata băbuţă, „şi eu am întâlnit adeseori asemenea oameni.”
Auzind acestea, Tristeţea căzu mai adânc în durerea ei, afirmând că, de fapt: „Nu doresc decât să ajut oamenii. Atunci când sunt în preajma lor, aceştia se regăsesc pe sine însuşi. Încerc să îi sprijin oblojind rănile lor. Un om trist este deosebit de sensibil şi trebuie să îşi redobândească tăria. Pe un teren precar, pe o durere necicatrizată, suferinţa îşi găseşte uşor culcuş şi se reinstalează amplificând amărăciunea omului. Astfel, doar cei care mă simt şi care îşi dau frâu liber lacrimilor nevărsate, pot să vindece cu adevărat aceste răni. În ciuda acestei terapii, oamenii se feresc de mine, nu vor să recunoască că le sunt alături, şi se afundă în durerea lor. Preferă să afişeze o mască falsă, forţându-se să arate un zâmbet deloc natural. Sau, îşi pun armura tăcerii şi a glacialităţii.” Încheindu-şi vorbele, Tristeţea începu să verse căteva lacrimi plăpânde la început. Apoi, în tăcere, acestea au invadat obrajii ei, pentru ca în final să plângă în hohote, plină de disperare.
Fragila băbuţă apucă mâinile şi o îmbrăţişă strâns pe cea îndurerată. Simţind, în mod surpinzător, pielea catifelată şi moale a Tristeţii, o susţinea şoptindu-i delicat: „Plângi, draga mea, descarcă-ţi lacrimile triste! Astfel vei reuşi să te eliberezi şi să prinzi noi puteri. De azi înainte nu vei mai hoinări singură prin lume. Voi fi alături de tine, pentru a nu te mai lăsa copleşită de lipsa curajului.”
Încet-încet, tristeţea îşi opri şirul lacrimilor, se îmbujoră, ochii începură să-i sclipească şi, întremată, întrebă foarte curioasă pe consoarta sa:” Tu…, cine…, tu cine eşti de fapt?”
„Eu?”, reacţionă delicata femeie cu zâmbet de domnişoară, „Eu sunt Speranţa.”              
Echilibru, psiholog Mihail Jianu.

Povestea regelui care a uitat ca este rege

Era odată un om tare necăjit. Supărat, care credea că viața a fost nedreaptă cu el. Câteodată avea câte o sclipire de fericire, dar se pierdea repede în negura zilelor obisnuite. Când privea în jur vedea casa lui gri, în orașul gri, cu oameni gri și se întreba neputiincios de ce culoarea gri stăpânește oamenii? De ce nu este altă lumină și culoare în oameni?
Din când în când visa un vis. Același. Din care se trezea uneori transpirat alteori înghețat și cu sentimente amestecate. Acolo erau culori, dar visul era plin de scene pe care nu le înțelegea și nu aveau SENS. De aceea, dimineața rămânea doar cu acel sentiment nedefinit că acolo a fost CEVA.
Când se trezea în vis, se făcea că era în fața unui palat care părea părăsit. Privea intrarea și avea un sentiment inexplicabil de familiaritate. Arcada și arabescurile acelea de deasupra ușii… mânerul stralucitor acoperit acum de praf… treapta de marmură rece pe care cade lumina pieziș. Pășește pe ea și apasă pe mâner. Poarta se deschide larg, fără zgomot, și un hol vast de intrare se desfășoară în fața ochilor lui. Poate că ar trebui să fie intimidat de înălțimea acestei săli, dar nu este. Intră în semiîntunericul străbătut din loc în loc de lumina filtrată de vitraliile uriașe. Din sală pornesc multe alte holuri, scări se răsucesc misterioase către înaltul nevăzut al tavanului, labirinturi care se ghicesc misterioase în spatele arcadelor prețios pictate. Se simte ca un călător ajuns într-o foarte familiară gară și stie deja toate destinațiile. Pășește agale pe lângă fiecare ușă, scară, hol și își amintește cu luciditate experiențele avute acolo ca dintr-un alt vis. Parcă era tot el, dar în ipostaze atât de diverse, roluri atât de diferite…. camere în care, odată intrat, era absorbit total de experiența și de rolul avut acolo, încât uita de unde a pornit. Acum știa că, intrarea pe un un hol sau într-o camera genera emoții atât de intense încât uita cine este sau a fost înainte.
Era uimit că își amintea asta acum, că putea să vadă atât de clar și lucid dramele din toate cotloanele castelului. Contempla aceeastă realizare când, dintr-o dată, și-a AMINTIT ce căuta – CAMERA ADEVĂRULUI. Era o singură cameră în tot castelul, atât de bine ascunsă… unde se afla tot SENSUL, unde se afla CHEIA. Acum, dintr-o dată și-a amintit ce căuta in toate visele care s-au repetat obsedant de-a lungul vieții lui. Căuta camera adevărului, a Marelui Adevăr.
S-a oprit, a deschis ochii, a privit o raza de soare ce se reflecta pe mâna lui ca o bulina de aur. S-a deplasat până când raza i s-a așezat cuminte pe piept. A stat așa încălzit de soare până când si-a simțit inima tresărind. Voia ceva, acum chiar va găsi camera. A hotărât să se lase călăuzit de inimă. O simțea caldă, fierbinte, dezghețată de griul de altădată. Dintr-o dată avea încredere în ea. S-a lăsat ghidat printr-un hățiș de camere și iluzii, coridoare și pânze de păianjen, până când, dintr-o dată, s-a trezit în fața ei! Era acolo. Mare și strălucitoare. Ușa către sala tronului. A încercat să respire adânc și pieptul i-a zvâcnit scurt într-o reamintire copleșitoare, ce l-a secerat de-a dreptul când a deschis ușa: EL ERA REGELE, și TRONUL acela impunător, minunat, prețios cu coroana pe el, era al LUI.
A căzut în genunchi în fața tronului și a plâns în hohote. Corpul se zguduia în spasme chinuitoare – cum a putut să uite, cum de a uitat – lacrimile curgeau râuri și durerea din piept era insuportabilă. Tensiunea creștea amețitor până a simțit că explodează… mâinile i s-au răsucit necontrolat în aer ca doua aripi frânte. Era prea mult de suportat pentru mintea lui. A căzut la pământ și totul s-a întunecat brusc. Camera s-a dizolvat și NIMICUL a pus stăpânire pe tot. EL s-a trezit în acel nimic și era foarte mirat de linistea NIMICULUI, de plinătatea lui, de pacea care se respira singură, fără să facă nimic. Atunci și-a dat seama că ESTE, fără să-i pese CINE este. Că este atât de bine să FIE, fără ca cineva să întrebe cine este. Atunci a trăit din plin experiența de a fi regele NIMICULUI și l-a inundat o iubire completă, totală, fără început și fără sfârșit. A înțeles că este rege în eternitate… că este eternitatea însăși. Că adevărul acesta este scris în el pentru totdeauna ca o lege care guvernează FIINȚA.
A înțeles că odată ieșit din sala tronului singura lui preocupare va fi să păstreze acest adevăr în el, neatins. Să știe că este REGE chiar dacă în camerele creatoare de iluzii trăiește rolul de prinț sau de cerșetor. A înțeles ca nu mai poate fi victimă niciodată, dar că poate juca acest rol ca un rege deghizat în victimă. A înțeles că nu trebuie să demonstreze nimănui că este rege, ci doar să își amintească sieși asta în orice context oricât de dramatic ar fi acela. A înțeles că nu trebuie să dărâme camerele creatoare de iluzii care nasc atâtea emoții și experiențe și a mai înțeles că nu putea pune sala tronului în ele ci doar să creeze semne artistice care să-i aminteasca de ea. Era o singură sală a tronului și sarcina lui era să-și amintească să se întoarcă în ea în fiecare zi, să-ți conducă lumea, REGATUL.

Atunci a înțeles ce înseamnă să ”FII REGE ȘI REGATUL VA VENI”.

Scutura-te de probleme

Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal zbiera fara incetare.
Neajutorat, taranul cauta sa vada ce e de facut. Doua zile, omul isi bate mintea, fara sa manance, fara sa doarma.
Nu-i venea nicio solutie salvatoare in minte, asa ca, stand el pe o piatra si framantandu-si mintea, ii vine un gand – magarul era prea batran, ca sa-i mai fie de ajutor, cerea hrana si apa, fantana era secata si trebuia sa fie acoperita, pentru ca sa poata sapa alta noua.
Isi chema vecinii sa-l ajute.
Fiecare apuca cate o lopata, intrecandu-se sa arunce pamant
in fantana.
Magarul, cat era el de speriat, a priceput ce i se pregateste si a
prins sa zbiere si mai tare si sa se zbata.
El zbiera, taranii aruncau lopeti de pamant.
Dintr-odata, ca prin minune, magarul se opreste din zbierat.
Nedumerit, taranul priveste in fantana.
Ramane uimit de ceea ce vede.
Ii cheama si pe vecini sa se uite – dupa fiecare lopata de pamant aruncat, batranul magar se scutura de noroi si pasea deasupra.
In curand, cand taranii obosisera aruncand lopata dupa lopata, magarul, ajuns la gura fantanii, sare peste ghizduri, se scutura bine, trage aer in piept si pleaca prin curte.
Taranii privesc uimiti.

Dupa o perioada in care te scuturi de probleme si pasesti peste ele (invatand din ele) vei ajunge la suprafata!

Depinde de tine!

Un grup de oameni de succes in apogeul carierei lor, toti avand joburi si pozitii de vis, masini si case au facut o vizita unui fost profesor din facultate. Discutia a alunecat treptat spre cat de stresanta si obositoare e viata zi de zi.
Profesorul i-a intrebat daca vor sa bea o cafea buna si s-a intors din bucatarie cu vas mare plin cu cafea si o multime de cesti. Unele erau din portelan fin, altele din sticla, plastic, unele aratand normal, altele foarte delicate si scumpe, unele cu insertii aurite, altele cu toarta ciobita, si i-a rugat pe fiecare sa se serveasca.
Cand toti aveau cate o ceasca de cafea in mana profesorul le-a zis : Daca ati observat fiecare dintre voi a pus cafea in cate o ceasca scumpa si fina lasand cestile simple si ieftine goale pe masa. E normal sa vreti ceea ce e mai bun in viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care il aveti zi de zi.
Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust. Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. In cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau in alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt inauntru. Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti. Si apoi ati inceput sa va uitati la ceasca celuilalt gandindu-va ca e mai frumoasa decat a voastra.
Viata e ca o cafea buna : jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia in societate sunt cestile. Doar ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA. Hainele pe care le avem, pozitia in societate si banii nu inseamna viata. Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce inseamna viata. Din contra majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.
Cateodata concentrandu-ne doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua.
Savurati cafeaua, nu cestile! Cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai fericiti oameni stiu sa se bucure cat mai mult de ceea ce au, acolo unde au, in momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa.

Alege!

Într-o ţară aflată în război, era un rege care înspăimânta pe prizonierii săi, nu-i omora…
Îi ducea într-o sală în care era un grup de arcaşi de o parte şi o uşă imensă din fier de cealaltă parte, deasupra căreia se vedeau sculptate figuri acoperite de sânge…
În această sală, îi punea să formeze un cerc şi le spunea: puteţi alege între a muri săgetaţi de arcaşii mei sau a trece prin această uşă…
În spatele acestei uşi EU VĂ VOI AŞTEPTA…Toţi alegeau să fie omorâţi de arcaşi…
După terminarea războiului, un soldat care servise în slujba regelui mult timp, se adresă regelui:  – Sire, pot să vă întreb ceva?
– Spune, soldatule.
– Sire, ce se află în spatele uşii?
Regele îi răspunse:
-Mergi şi vezi tu însuţi!!!
Soldatul deschise înspăimântat uşa şi, pe măsură ce o făcea, intrau raze de soare şi lumina invadă sala… Şi, în cele din urmă, surprins, descoperi…că uşa se deschidea în faţa unui drum care conducea spre LIBERTATE !!!
Soldatul, vrăjit, îşi privi regele, care îi spuse:  – Eu le dădeam ocazia să ALEAGĂ dar, din teamă, preferau să moară decât să rişte să deschidă această uşă!!! Echilibru, psiholog Mihail Jianu.

Este foarte bine!

Povestea spune ca un rege african avea un prieten foarte bun din copilarie. Acest prieten avea obiceiul ca indiferent de situatia in care se afla (pozitiva sau negativa) sa reactioneze la fel, spunand: “E foarte bine!”
Intr-o zi, regele si prietenul sau se aflau la vanatoare. Prietenul incarca si pregatea armele pentru rege. Dintr-o greseala, o arma s-a descarcat si i-a retezat regelui buricul degetului mare. Examinand situatia, prietenul a remarcat ca de obicei: “E foarte bine!”. La asta regele a replicat: “Nu, nu e bine deloc!” si a ordonat ca prietenul lui sa fie aruncat in inchisoare.
Un an mai tarziu, regele vana intr-o zona periculoasa. A fost capturat de canibali, care l-au dus in satul lor. L-au legat de un protap si se pregateau sa-l “prepare”. Unul dintre canibali, in momentul in care vroia sa dea foc, a observat ca regele nu avea buricul degetului mare. Fiind superstitiosi, aveau ca regula sa nu manance pe nimeni care nu era… intreg. In concluzie l-au eliberat pe rege.
La intoarcerea acasa, regele si-a reamintit de intamplarea de la vanatoare cand isi pierduse degetul si, cuprins de remuscari, a ordonat ca prietenul lui sa fie eliberat.
-Ai avut drepate, i-a spus prietenului proaspat eliberat. A fost foarte bine ca mi-ai retezat buricul degetului. Si a inceput sa-i povesteasca patania cu canibalii. Imi pare foarte rau ca te-am trimis la inchisoare atata vreme. A fost urat din partea mea sa fac acest lucru.
-Nu, a replicat prietenul, este foarte bine!
-Ce vrei sa spui cu asta, “Este foarte bine”?!? Cum poate fi bine sa-ti trimiti prietenul la puscarie un an?
-Daca n-as fi fost in puscarie, as fi fost cu tine. Echilibru, psiholog Mihail Jianu.

Povestea unui şarpe bun

Un şarpe mare şi rău s-a dus într-o zi la înţeleptul pădurii să-i ceară sfa­tul. „Nu ştiu ce-i cu mine, sunt atât de rău, încât îi omor pe toţi cei care mă enervează”, s-a plâns şar­pele. „Spune-mi ce să fac, fiindcă m-am hotărât să mă schimb”, l-a ru­gat el pe înţelept. „Ei, dacă te-ai ho­tărât, este îndeajuns. Fii bun cu toţi, orice ţi-ar spune sau ţi-ar face, acceptă”, l-a sfătuit înţeleptul. şar­pele a plecat fericit în pădure şi dornic să devină bun. De îndată ce şar­pele nu s-a mai repezit spre anima­lele pădurii să le sugrume, acestea au început să-l ia peste picior şi să-şi bată joc de el. Într-o zi, înţeleptul a ieşit la plimbare şi iată că a văzut cum iepuraşul tocmai îi agăţa pu­ternicului şarpe o tinichea de coadă, iar el accepta liniştit. Vulpea îl ridi­cu­liza, agăţându-i hârtii mototolite în jurul gâtului, iar şarpele accepta şi asta liniştit şi tăcut. Veveriţa sărea pe el şi-l împodobea cu crenguţe. Leul, ursul, fiecare alt animal al pă­du­rii îşi băteau joc de bunul şarpe când treceau pe lângă el. Bietul şar­pe ajunsese ca un pom de Crăciun din dorinţa de a fi bun. Când în­ţe­leptul a văzut una ca asta, s-a apro­piat de el şi i-a şoptit: „Dragă şarpe, eu ţi-am zis să accepţi ce-ţi fac ei şi să fii bun, adică să nu-i mai omori, dar n-am zis să nu-i mai sperii!”. Echilibru, psiholog Mihail Jianu.

LEGENDA ARBORELUI FERICIRII

În antica Japonie, multe persoane spuneau că în acea regiune există un arbore miraculos care aduce fericire şi multe realizări pentru cine trece pe lângă el.
O mica fată, care se numea Haru, deja auzise această legenda de la bunica ei, de câteva ori, iar visul său era să găsească acest arbore, căci familia sa era foarte săracă şi trecea prin multe dificultăţi în micul sat în care locuiau.
Într-o bună zi, Haru şi fratele ei se jucau prin sat şi au întâlnit un bătrân, care trecea pe acolo. El a început să vorbească cu copiii. Spunea că se odihnește puțin, deoarece era în căutarea arborelui fericirii și că în acel sat se găsea portalul prin care se ajungea la acel copac.Atunci bătrânul i-a rugat pe copii să-l ajute să urce în vârful muntelui în căutarea acelui portal, iar copiii s-au dus cu el, din curiozitate şi din dorinţa de a găsi acel arbore.
Ajungând în vârful muntelui, Haru şi fratele ei au întrebat unde este acel arbore, iar bătrânul le-a răspuns: Este acolo, în faţă, dar îl poate vedea doar cine are o inima pură. Copiii au privit, au tot privit şi nu au reuşit să-l vadă. Atunci, bătrânul le-a spus: Priviţi în faţă, dar priviţi cu ochii sufletului! Şi aşa au făcut, însă doar Haru a reuşit să vadă peisajul imediat, iar fratele ei, doar câteva momente mai târziu.Apoi, cei trei au traversat acea cărare şi s-au aventurat într-un loc minunat. Haru a observat imediat un frumos arbore şi imediat ei l-au îmbrăţişat, s-au urcat în el şi l-au întrebat pe bătrân cum să obţină fericirea pe care arborele o oferea, iar acesta le-a răspuns că, doar rugându-te din inimă, copacul răspundea, îndeplinind dorinţele exprimate.Atunci, fraţii s-au rugat din toata inima întru multă fericire şi prosperitate pentru ei şi pentru toată familia lor. Iar arborele a devenit încă mai frumos, luminos, părând că răspunde acelor copii că le va îndeplini dorinţele.
Imediat, Haru l-a întrebat pe bătrân daca el nu a cerut nimic, iar el a răspuns că fericirea lui de a-i ajuta era, deja, o dorinţă realizată. Atunci, copiii au simţit o mulţumire imensă, creată de atitudinea acelui bătrân. Acesta, ca prin minune, a dispărut, căci era acolo doar pentru a-i ajuta pe cei copii. După aceea, copiii s-au întors acaspă alergând şi au povestit tot ce se întâmplase. Din acea zi, familia fetiţei Haru nu a mai avut niciodată lipsuri sau greutăţi, iar ei au trăit în bogăţie şi fericire pentru totdeauna

Legenda Fericirii

O legendă spune că pe timpul Greciei Antice, zeii s-au gândit să ascundă fericirea. Unul dintre zei a spus ca cel mai înalt vârf de munte ar fi locul potrivit, dar și-au dat seama că omul poate ajunge acolo. Alt zeu a spus ca fundul oceanului ar fi locul perfect, dar nu era cea mai bună idee. Al treilea zeu a propus să ascundă fericirea în inima fiecărui om, că acolo va fi foarte greu de găsit. Echilibru, psiholog Mihail Jianu.

Povestea alegerii tale

Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte pentru că în vârful lui trăia un bătrân plin de înţelepciune pe care îşi doreau să-l cunoască. La un moment dat au ajuns la o răscruce, şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemna sufletul. Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede. A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice. Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line. După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare s-a aşezat să-şi aştepte prietenii. După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând. După 7 luni sosi şi cel de-l treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară. Ceilalţi doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul celui de-al teilea a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.
– Ce ai învăţat tu? îl întrebă pe primul.
– Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi; că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni; că, pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întreă pe al doilea.
– Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe ultimul.
– Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am RĂBDARE; că dacă privesc cu înţelegere, viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte; că iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da! ai ales bine…
Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce POT ALEGE… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.

Provocare

Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, iar despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare.
Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute. Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo.
– Cum ai facut? si-a intrebat el supusul.
– A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare.