Cum comunicam cu un copil?

Fiecare parinte isi doreste sa aiba un copil care se dezvolta normal.
Atunci cand copilul dumneavoastra nu vorbeste, nu inseamna intotdeauna o lipsa de comunicare din partea sa. Este bine sa respectati refuzul limbajului la copil. Comunicarea nu trebuie sa izvorasca doar din dorinta copilului de a va face pe plac. Astfel, veti oferi posibilitatea copilului dumneavoastra de a vorbi si nu de a “decuvanta”, cum, dealtfel, fac multi adulti. Nu faptul de a vorbi ne face umani, ci de a deveni o fiinta independent de dorintele altcuiva!
Ca adult, va adresati copiilor prin cuvant, la fel cum ati comunica cu un alt adult, pe aceasta cale organizand si umanizand chiar si cea mai dureroasa traire; astfel, veti face din copil o fiinta umana si nu un obiect al manipularilor dumneavoastra.
Mica fiinta umana vorbeste pentru ca mama ii cere sa vorbeasca. Altfel, el nu va vorbi niciodata corect si va avea o intarziere de vorbire. In acest caz, cuvintele trebuie spuse dandu-i copilului statutul de subiect, adica semnificandu-i ca are dorinte, emotii, opinii care nu sunt intotdeauna cele ale mamei.
Pentru a intelege vocabularul copilului dumneavoastra este necesar sa invatati elementele “lexicului de baza” al acestuia. Copiii imprumuta cuvinte din vocabularul adultilor, dar le umplu cu un sens legat direct de experienta lor strict personala. De exemplu, cand un copil repeta despre un coleg de joaca faptul ca este rau, trebuie intrebat ce inseamna pentru el “a fi rau”. Plecand de la ceea ce va spune, veti sesiza sensul pe care acest cuvant il capata in trairea sa particulara.
Trebuie evitata adaugarea de semnificatii la ceea ce spun si fac copiii, mai ales cand acestia nu reusesc sa exprime in cuvinte ce au de comunicat, dar traduc aceasta prin gesturi, miscari, mimica in comportament, cateodata prin tacere si imobilitate. Exista si alte mijloace de comunicare umana decat cuvantul. Acesta a fost deja atins de atat de multa falsitate, incat copiii nu se pot servi de el pentru a spune adevarul deoarece pentru ei cuvantul este minciuna. Astfel, copilul dumneavoastra se poate exprima prin gesturi, atitudini, prin desen, prin modelaj sau prin muzica mai bine decat prin cuvant.
De multe ori, adultii nu acorda suficienta importanta comunicarii cu propriii copii; se ajunge la situatia in care se vorbeste mult despre copil, dar copilului nu i se vorbeste… Cu alte cuvinte, parintii nu doresc maturizarea copiilor lor pentru a nu le fi amenintata autoritatea si pozitia sociala.
Problema comunicarii copiilor si a comunicarii cu copii trebuie sa ne preocupe pe fiecare dintre noi, fie ca suntem parinti sau nu. Chiar daca suntem adulti, uneori avem de invatat de la copiii nostri.

Inteligenta emotionala

Învăţarea emoţională vizează un set unic de competenţe:
Cunoaşterea propriei persoane
1. Identificarea emoţiilor: identificarea şi denumirea propriilor emoţii şi sentimente;
2. Responsabilitatea personală: recunoaşterea şi înţelegerea obligaţiei de a se angaja în comportamente care sunt în concordanţă cu etica, siguranţa şi legea;
3. Recunoaşterea punctelor tari: identificarea şi cultivarea puterilor proprii şi a calităţilor pozitive;
Grija faţă de alţii
1. Preluarea perspectivei celorlalţi: identificarea şi înţelegerea gândurilor şi sentimentelor celorlalţi;
2. Aprecierea diversităţii: înţelegerea faptului că diferenţele individuale şi ale grupului se completează reciproc şi fac lumea mai interesantă;
3. Respectarea altora: Credinţa că ceilalţi merită să fie trataţi cu bunătate şi compasiune şi sentimentul că există o motivaţie pentru binele comun;
Luarea deciziilor cu responsabilitate
1. Managementul emoţiilor: monitorizarea şi reglarea sentimentelor şi emoţiilor în aşa fel încât să ne ajute să ne descurcăm în diferite situaţii;
2. Analizarea situaţiilor: perceperea cu acurateţe a situaţiilor în care trebuie luate decizii şi evaluarea factorilor care pot influenţa răspunsul unui individ;
3. Stabilirea scopurilor: stabilirea scopurilor şi munca în direcţia atingerii acestora – scopuri pro-sociale pe termen scurt şi lung;
4. Rezolvarea problemelor: generarea, implementarea şi evaluarea soluţiilor adecvate la probleme;
Eficienţa socială
1. Comunicare: Folosirea abilităţilor verbale şi non-verbale pentru a se exprima şi promovarea unor schimburi pozitive şi eficiente cu alţii;
2. Construirea relaţiilor: stabilirea şi menţinerea unor relaţii sănătoase, care aduc satisfacţii, cu alţi oameni şi cu alte grupuri;
3. Negociere: obţinerea unor soluţii convenabile pentru toate părţile implicate ţinând cont de nevoile tuturor celor implicaţi;
4. Refuzul: exprimarea eficientă a deciziilor de a nu se angaja în comportamente nedorite, care afectează siguranţa oamenilor, comportamente lipsite de etică sau care contravin legii;
5. Căutarea ajutorului: identificarea nevoii de a apela la surse corespunzătoare de ajutor şi suport; (după Right Training şi Consultanţă – “De ce inteligenţa emoţională şi socială?”)
Societatea modernă începe să promoveze o nouă paradigmă, aceea de echilibru între minte şi suflet, între IQ şi EQ.
Valori vechi şi noi respectă dimensiunile repertoriului emoţional: fiecare emoţie are un rol unic.
Emoţiile sunt centrul aptitudinilor necesare pentru viaţă, resurse energetice importante care ne ajută să înfruntăm situaţiile dificile ce ne marchează existenţa. Emoţiile ne fac mai bogaţi, mai “altfel”. Cunoscându-le, respectându-le, educându-le şi conferindu-le “inteligenţă” vom putea croi cu generozitate şi largheţe abordarea perspectivei umane.
Howard Gardner propune (1983 ,”Frames of Mind”) ideea că nu există un singur tip de inteligenţă, ci un spectru larg de inteligenţe. Potivit opiniei lui Gardner, demersul paideutic trebuie să ajute la dezvoltarea copilului, orientându-l spre acel domeniu în care să-şi croiască drum spre a excela, întărindu-i încrederea în forţele proprii, în reuşita personală.
Profesori şi părinţi deopotrivă au sarcina – chiar obligaţia – să identifice şi să valorifice inteligenţele multiple ale copiilor, inteligenţe care pot fi utilizate în diferite proporţii şi combinări. Importanţa cunoaşterii fiecărui tip de inteligenţă sau grupare de inteligenţe marcată de un tip dominant este susţinută de faptul că acestea determină un stil specific de învăţare. Se poate vorbi despre o corelare structurală a inteligenţei dominante cu modul de a gândi, nevoile şi preferinţele elevilor.
Efortul de a recunoaşte capacităţile care arată tipul de inteligenţă dominant, preocuparea ca actul paideutic să ofere ocazii suficiente pentru manifestarea acelei inteligenţe, deschiderea profesorului spre identificarea unor oportunităţi suplimentare pentru dezvoltarea inteligenţei, jalonează scenariile instruirii diferenţiate. Un principiu cheie al clasei diferenţiate este tocmai ajustarea conţinutului, procesului şi produsului în raport cu disponibilitatea şi interesul de învăţare al elevului.
Este important să formăm copiii la nivelul inteligenţelor personale încă din şcoală, având grijă să acordăm atenţia cuvenită rolului emoţiilor. Ne putem face copiii feiciţi ajutându-i şi învăţându-i să-şi gestioneze emoţiile.
În unităţile şcolare, după cum şi în grupurile de prieteni, copiii inteligenţi emoţionali sunt în măsură să asigure o atmosferă propice învăţării, o atmosferă confortabilă şi sigură, dat fiind empatia, comunicarea eficientă, perseverenţa, controlul pulsiunilor, calitatea relaţiilor cu ceilalţi.
Importanţa lumii interne, a lumii emoţiilor şi sentimentelor trebuie simţită de către copil. Emoţiile şi sentimentele există. Inteligenţa emoţională înseamnă să folosească aceste resurse în mod inteligent pentru a avea o viaţă împlinită.
Dezvoltarea competenţelor emoţionale la copii se poate înscrie cu naturaleţe între obiectivele vizate în predarea disciplinelor şcolare sau se pot organiza activităţi speciale. Curriculum-ul preuniversitar oferă o soluţie prin aria “Consiliere şi orientare”, al cărei conţinut poate fi îmbogăţit de către cadrul didactic în funcţie de orientarea sa ori de interesele grupului pe care-l îndrumă.
Indiferent de cadrul de desfăşurare (şcolar / familial, disciplinar / interdisciplinar) aceste activităţi pot urmări:
• Rezolvarea creativă a conflictelor
Sunt familii care întreţin situaţii conflictuale, fără a oferi un mediu educogen sănătos. Copilul care provine din astfel de familii poate ajunge într-o fază de saturaţie, la explozii emoţionale, care vor deteriora relaţiile cu colegii. Cunoaşterea familiei, a copilului, permite profesorului o intervenţie eficientă. Şcoala şi familia, care au răspunderea pentru evoluţia viitoare a copilului, trebuie să aibă în vedere amprenta “amintirilor emoţionale”, puterea lor de a influenţa în bine sau în rău.
Subliniem încă o dată oportunitatea oferită orelor de consiliere curriculară de a preveni situaţiile de criză personală, educaţională, socială ale elevilor, cu atât mai mult cu cât ele se pot desfăşura şi cu părinţii sau pentru părinţi.
Învăţaţi să-şi controleze impulsurile, să-şi explice sentimentele, copiii vor reacţiona la mesajele pozitive adoptate de măsurile disciplinare altele decât cele coercitive.
• Arta de a gusta succesul sau insuccesul
Ştim că “reuşita poate fi o şcoală”, una care ne învaţă pe toţi să avem încredere în forţele proprii.În faţa obstacolelor, copiii (şi nu numai) trebuie obişnuiţi “să-şi activeze” trăsături emoţionale ca entuziasmul şi perseverenţa. De multe ori emoţiile copleşesc puterea de concentrare. Dacă emoţiile negative puternice abat atenţia şi o orientează în altă parte, emoţiile pozitive conturează motivaţia pozitivă însoţită de entuziasm şi încredere. Principala victimă a emoţiilor negative este creativitatea şi acest aspect nu poate lăsa indiferenţi nici pe profesori, nici pe părinţi.
Disconfortul emoţional atrage după sine, de nenumărate ori, nereuşita şcolară.
Eşecul a devenit o problemă banală, dar nu este deloc simplă.Copilul trebuie luat în considerare în totalitate. Obişnuim să catalogăm copiii cu rezultate slabe drept leneşi, deficienţi mintal, în funcţie de IQ, fără a lua în calcul că este, poate, un copil senzorial care nu e prea bine adaptat la viaţă.
• Investiţia în rezervorul afectiv al copilului
Copilăria este un mit al reînnoirii, iar părintele îşi retrăieşte alături de cel căruia i-a dat viaţă, întreaga existenţă. Educaţia copilului nu lasă loc pentru greşeli: părinţi sau alţi factori educaţionali sunt chemaţi să înţeleagă copilul ca pe o personalitate complexă şi nu doar ca pe o înşiruire de comportamente. Cheia educaţiei eficiente este exprimarea consecventă a iubirii faţă de copil, căci nevoia esenţială a acestuia este nevoia de a se simţi iubit. Educaţia prin iubire este o educaţie proactivă, care anticipează nevoile copilului şi încearcă să le satisfacă. Dacă i se îndeplinesc nevoile emoţionale şi de iubire, copilul este capabil să se adapteze la situaţii stresante şi tensionate, îşi construieşte o imagine de sine pozitivă, este mai uşor de disciplinat şi are comportamente constructive. În caz contrar, copilul nu îşi foloseşte întregul potenţial la şcoală sau, mai târziu, în relaţiile sociale ca adult, fiind lipsit de siguranţa emoţională; trăieşte o stare de confuzie şi un sentiment de inferioritate, se lasă pradă unor motivaţii subconştiente negative şi se izolează de părinţi. Putem spune că în raport cu satisfacerea nevoilor emoţionale, copilul este fericit sau nu!

Doi bebeluși vorbesc

Doi bebeluși vorbesc:
-Zi-mi, tu crezi în viața de după naștere?
-Bineînțeles.După naștere vine viața. Poate că noi suntem aici ca să ne pregătim pentru ceea ce urmează după naștere.
-Las-o baltă ! După naștere nu este nimic ! De acolo nu s-a întors nimeni ! Și, pe deasupra, cum ar putea să fie?

-Nu știu exact, dar simt că acolo sunt lumini peste tot…Poate umblăm pe propriile noastre picioare și mâncăm cu gura noastră.

-Asta-i o mare prostie! Umblatul este imposibil! Și cum am putea mânca cu gura asta derizorie? Nu vezi cordonul ombilical? Și gândește și tu o clipă la asta: viața postnatală e imposibilă fiindcă cordonul e prea scurt.
-Da, dar mă gândesc că este precis ceva acolo, doar că e altfel decât ceea ceea ce numim noi viață.
-Ești prost. Nașterea este sfârșitul vieții și asta este.
-Uite, nu știu exact ce se va întâmpla, dar Mama ne va ajuta…
-Mama? Tu crezi în Mamă ? !
-Da.
-Nu fi ridicol ! Ai văzut-o pe Mama pe undeva? A văzut-o măcar cineva vreodată ?
-Nu, dar ea e peste tot în jurul nostru. Noi trăim înăuntrul ei. Și, cu siguranță, datorită ei, noi existăm.
-Bine, acum lasă-mă în pace cu idioțenia asta, bine? O să cred în Mamă când o să o văd.
-Nu o poți vedea, dar dacă ești liniștit, poți să auzi cântecul ei, poți să simți dragostea ei. Dacă ești liniștit, poți simți grija ei și vei simți mâinile ei protectoare.

Mama

Mama nu ar trebui să fie o povară atunci când te trimite să cumperi o pâine. Mama nu ar trebui considerată cicălitoare atunci când te roagă să îţi faci patul dimineaţă şi să păstrezi ordinea în camera ta. Mama nu ar trebui condamnată atunci când te roagă să o ajuţi la treburile casei şi când te îndeamnă să înveţi.
Mama nu ar trebui să fie blamată atunci când te roagă să vii devreme acasă şi să o suni din când în când ca să ştie de tine.
Ştii, într-o zi îţi vor lipsi toate acestea… Îţi va lipsi grija mamei, cicălirea ei, poveţele ei…
Într-o zi te vei simţi al nimănui şi poate neiubit, pentru că nimeni nu poate înlocui iubirea mamei. Nimeni nu se va dărui cu atâta dragoste, nimeni nu va sacrifica totul de dragul tău și nimeni nu va munci neobosit pentru tine…
Nu aştepta înţelepciunea unui adult pentru a o înţelege pe mama ta. Ar trebui să înțelegi că atunci când îţi cere să înveţi, ea doar se gândește la viitorul tău și îşi dorește să ai o viaţa cât mai bună. Ar trebui să înțelegi că atunci când tu te distrezi în oraş cu prietenii, ea nu doarme şi se uită mereu la ceas şi pe fereastră aşteptând să te ştie în siguranţă în patul tău.
Poate că mama ta ţi se pare uneori posesivă, dar tu nu ştii cât de bruscă i se pare trecerea ta de la copilul dependent de ea la adolescentul independent şi de multe ori indiferent la iubirea ei…
Tu nu ştii cât de de bruscă şi de dureroasă i se pare ruptura de copilul ei, care odinioară îi împărtăşea toate visele şi care alerga către ea cu braţele deschise şi cu un zâmbet plin de iubire.
Tu nu ştii cât îi este de dor să-i mai dăruieşti câte o floricică, sau câte un desen… Și cât îi este de dor să fie privită cu admirație, mângâiată, îmbrățișată…
Mama nu a trebui să fie o povară pentru tine doar pentru că te iubeşte!”

Copilul si cititul

Degeaba incearca parintii sa le enumere cartile citite de ei insisi cand erau copii, nu pare sa produca efectul dorit. Copiii si adolescentii le raspund ca acum sunt la moda filmele sau ca este plictisitor sau demodat sa stai cu cartea in mana… Pare sa nu existe o comunicare intre ei, parintii ramanand cu frustrarea si cu regretul, iar copiii cu impresia ca parintii lor le cer astfel de lucruri. In plus, copiii asociaza din ce in ce mai mult cititul cu scoala si temele, cu lecturile obligatorii si tind sa respinga orice carte.
Este adevarat ca multi copii considera cititul obositor si nu-si pot lasa imaginatia libera pentru a se transpune in actiunea din carte. Fie ca nu citesc destul de bine si actiunea este in sine obositiare, fie pentru ca nu au o libertate de a “privi” cu ochii mintii ceea ce autorul prezinta. Poate ca de fapt ne putem gandi sa incepem a le cultiva copiilor aceasta placere inca de cand sunt prescolari. Este important sa le transmitem capacitatea noastra de a trai actiunea a ceea ce citim, puterea de a ne imagina, de a ne lasa furati de cuvintele autorului. Citindu-le povesti, povestiri, cu intonatie, cu un timbru aparte pentru fiecare personaj, undeva la limita dintre carte si teatru… Aducandu-le imagini in plus, mai sugestive poate, rugandu-i pe ei sa ne spuna cum isi imagineaza respectiva actiune. Iata modalitati de a face cuvintele din poveste sa fie vii, sa se lege de imagni, de sunete, de alte impresii senzoriale.  Cititul nu are sens fara placerea din spatele lui iar placerea provine din “a trai”. Daca nu reusim sa facem asta, nu dobandim niciodata bucuria pe care altii o simt atunci cand citesc.Echilibru, psiholog Mihail Jianu.

 

Dino si furia sa

Dino dragonul statea in pestera sa. Niciodata nu se mai simtise atat de furios ca acum. Nu reusea sa mai faca nimic. Se simtea furios fiindca prietenii sai din pesterile apropiate ii furasera mingea de fotbal. Simtea ca ia foc de furie si scotea flacari pe nari. Cand s-a linistit putin a privit in jur. Toata iarba si copacii arsesera din cauza flacarilor pe care le scosese pe nari de furie. ”Ohhh, nu !!!”, gandi Dino. ”Mi s-a intamplat din nou”, spuse cu regret amintindu-si de frumoasele flori care nu cu putin timp in urma erau in apropiere. Dino stia ca niciun dragon nu voia sa se joace cu el pentru ca putea fi foarte rau atunci cand se infuria.  Ce putea sa faca? Chiar isi dorea sa fie un bun prieten, insa trebuia sa se tempereze. Tocmai atunci, mama sa, dragonul Flora a aparut. S-a asezat in fata lui, iar Dino a inceput sa planga. Credea ca va fi certat pentru ca a distrus florile, insa mama sa i-a spus: ”Dino, stiu ca iti este greu sa te controlezi cand te enervezi, insa putem gasi solutii. Multi dragoni au aceasta problema la inceput, insa invata in timp sa se descurce. Cum crezi ca ai putea sa te controlezi atunci cand te infurii? ”.  Dino stia ca indata ce avea sa isi controleze furia, toti ceilalti dragoni se vor juca cu el. Astfel ca s-a decis sa incerce. In ziua urmatoare, s-a gandit: ”Oare ce m-ar ajuta sa ma controlez?”. S-a asezat si a inceput sa se gandeasca fiindca nu prea stia ce sa faca. Voia sa se schimbe si sa fie la fel ca ceilalti dragoni. ”Totul e bine acum cand sunt calm, dar ce se va intampla atunci cand ma voi infuria si voi da din nou drumul la flacari? Cum as putea sa ma controlez?”. In dimineata urmatoare, Dino s-a dus la scoala.  Putea sa ii auda pe ceilalti dragoni cum incearcau sa il supere si simtea ca dintr-o data incepe sa se incalzeasca din nou. Si-a amintit ca daca nu se va controla, va arde din nou totul in jur. Astfel ca s-a hotarat sa mearga la unul dintre profesori sa ii ceara sfatul.  Acesta l-a ascultat si pe masura ce ii povestea, simtea ca e mai bine. Profesorul a intervenit si ceilalti dragoni nu l-au mai suparat in acea zi pe Dino. Seara i-a povestit mamei sale ce s-a intamplat, iar aceasta i-a spus: ”Dino, e normal ca uneori sa te infurii, insa cel mai important este sa stii cum anume sa te controlezi. Eu voi fi mereu aici sa te ascult – aminteste-ti asta intotdeauna. ” Intr-una din zile, ceilalti dragoni au inceput sa strige la el si sa il jigneasca. Desi simtea ca se infurie din nou, s-a hotarat sa nu ii mai bage in seama si sa plece.  Povestindu-i mamei despre cum a gestionat situatia, aceasta l-a felicitat. Desi au mai fost zile in care ceilalti dragoni au ras de el si s-a intamplat sa mai scoata flacari, Dino a continuat sa depuna eforturi pentru a-si controla furia. Intr-o zi chiar a fost suficient de calm incat sa ii abordeze pe dragonii care il suparau: ”De ce va legati mereu de mine? Sunt la fel ca si voi, doar ca imi plac alte lucruri decat voua”.  Dragonii nu au stiut ce sa ii raspunda si s-au indepartat. A doua zi insa, dragonii si-au cerut iertare, iar Dino s-a simtit mandru ca a facut un pas inainte pentru a deveni un dragon mai bun si mai calm.  Asemenea povesti, in care copilul afla despre personaje care incearca sa rezolve probleme similare cu cele cu care se confrunta el insusi, il invata pe copil ca exista solutii pe care le pot aplica si ei.    La finalul lecturii, poti discuta cu cel mic despre cum altfel ar fi putut dragonul sa isi stapaneasca furia si despre momente in care si copilul s-a infuriat. Tu cum l-ai invatat pe copilul tau sa isi stapaneasca furia?

Pentru a imbunatati jocul copilului cu autism iata cateva sugestii din postura de parinte:

1. Petreceti mult timp cu copilul ( luati-l in bucatarie daca acolo aveti treaba), vorbiti depre ceea ce face si daca e dispus ajutati-l sa amestece in ceva
2. Nu lasati copilul sa se joace in fata televizorului ( se va autostimula cu imaginile adica nu va imita ce vede acolo ci va folosi semnalele luminoase ca sa isi creeze senzatii ciudate
3. Iesiti in parc incercati sa-l familiarizati-l cu miscarea ( hinta, tobogan) sau daca nu accepta o trambulina mica ar putea sa functioneze
4. Intrati in jocul lui, daca il deranjeaza ca puneti mana pe jucarii atingeti jucariile cu un alt obiect ( impingeti o minge cu un bat, folositi o minge ca sa doborati niste jucarii insirate ca pe popice)
5. Cantati pentru copil cantece adecvate varstei, recitati poezioare
6. Socializati-l in parcuri sau centre de zi pentru copii ( daca va permiteti)
7. Gasiti un partener de joaca mai mare decat copilul ( ideal copil de 9-10 ani), s-ar putea sa-i imite foarte bine.

Si mai presus de toate nu uitati: oricum ar fi copilul Dvs: tipic sau atipic; fara efortul Dvs nu va putea sa creasca din el un om mare !

Copilul este copil, in orice zi, in orice moment.

Copilaria este serviciul pe care el il are, iar in fisa postului exista doar joaca. Asadar, dragi parinti, uneori aceasta presupune si murdarie. Si ce facem in aceasta situatie ? Ii interzicem copilului sa se murdareasca, implicit sa se joace in voie.
Fara sa va dati seama, intr-un fel va folositi controlul pe care il aveti asupra lor.
Am auzit de curand expresia: “nu te poti duce la leagane, esti imbracata de oras”
– Ma aflam la o terasa unde exista si un spatiu amenajat pentru cei mici.
Evident, o mamica, ca fiica in varsta de aproximativ 4 ani, avea nevoie sa isi satisfaca dorinta de a se juca, fiindca tu ai tarat-o la o terasa cu sau fara voia ei, cu o multime de adulti, imbracata altfel decat pentru joaca. Cumva acele haine “de terasa” nu se pot spala in aceeasi masura ca si cele “de joaca”? Iar cand am intrebat o pe mamica autoritara daca s-a gandit ca poate cea mica nu avea chef sa fie in acel loc imbracata frumos ci intr-un parc imbracata in acel fel in care trebuie sa fie pentru a se putea juca, mi-a raspuns mandra “ca de acum invata ca trebuie sa fie responsabila”. Waw! Asa realizez si eu cum isi schilodesc emotional parintii copii. Poate sunt pretentios sau imi doresc mult sa i oferi copilului un grad crescut de inteligenta emotionala?! Si eu ma intreb cu grija, oare in asta consta responsabilitatea unui copil in varsta de aproximativ 4 anisori ?
Am convingerea ca sunt lucruri si tipuri de activitati pe care le poti face cel mai bine doar la momentul potrivit.  Cand cei mici vor avea puterea sa isi asume o joaca “murdara” in noroi, o sa fie cu siguranta prea tarziu sa o mai poata face cu aceeasi nevoie si cu aceeasi placere si satisfactie. Parinti hipergrijulii, nici nu scapati copilul de vreo boala daca ii ingraditi libertatea la joaca si nici nu scapati de spalatul hainelor daca sunt mai putin murdare. Cu drag, sper sa luati in calcul varianta de a-i lasa macar intr-o zi sa se joace si sa se murdareasa asa cum vor, apoi sa priviti ferecirea, satisfactia si implinirea din ochii lor. Oferiti-le multa incredere, mai multa libertate si ocazia de a creste fara teama!           P.s Nu conteaza “gura lumii“! Echilibru, psiholog Mihail Jianu.

Cum le raspundem copiilor la intrebarile despre sex.

Aproape toti parintii, chiar daca nu se exprima explicit, le transmit copiilor mesaje legate de sex inca de cand acestia vin pe lume. Mesajele nonverbale, atingerile, ingrijirea de zi cu zi, expresiile fetei si actiunile noastre, toate ofera copilului o cantitate mare de informatii despre sanatatea sexuala. Atunci cand copiii pun intrebari legate de sex, ar fi bine ca parintii sa poata numi organele genitale cu aceeasi naturalete cu care numesc, de exemplu mainile. Ii invatam pe copii sa vorbeasca despre nas, barbie, buric dupa care sarim direct la genunchi.Trebuie sa invatam cu totii anumite cuvinte, denumirea stiintifica si sa exersam folosirea lor( chiar cu voce tare in timp ce…spalati vasele de exemplu ) . Daca vreti sa fiti primii de la care copilul afla despre adevarurile vietii, nu asteptati intrebarile ci treziti-le, exprimati-le si nu uitati sa le insostiti de valorile morale pe care le impartasiti. Unii copii se nasc cu o fire foarte deschisa, altii sunt excesiv de pudici, unii adora sa vorbeasca, altii prefera cartile, altii sunt foarte multumiti daca le pui un film iar altii au nevoie de toate acestea la un loc insa, fiecare este unic si de aceea trebuie ajutat sa invete in felul lui. Copiii au nevoie de repere si apreciaza limitele rezonabile oferite de familie. Echilibru, psiholog Mihail Jianu.

Cat de intima este decizia de a avea un copil ?

 Cat de intima este decizia de a avea un copil ?Foarte intima ! Si trebuie sa ramana in intimitatea cuplului. De cate ori nu ati auzit : “Si, un copil, cand ?”
“Acum gata, ati facut nunta, trebuie sa faceti un copil.”
“Sunteti casatariti de cativa ani, copilul ce mai asteapta ?”
“Ce mai asteptati ? Aveti o varsta.”
Ei bine, nici nu trebuie sa facem copii dupa nunta, nici nu trebuie sa treaca o perioada exacta, bine determinata de societate, nici nu cred ca exista o varsta legala; normala sau anormala, si nici nu este problema altcuiva cand vrem sa facem un copil, sau doi, trei sapte…
Iar oricum, dupa ce ai deja un copil, aceasta intrebare persista in ideea conceperii celui de-al doilea… Si asa mai departe. Unde va spun din nou, nu este treaba voastra ! Ei decid, iar restul lumii nu poate decat sa se bucure la aflarea vestii. Inainte sa puneti o astfel de intrebare faceti un mic exercitiu de imaginatie, in care acel cuplu se confrunta cu probleme de sanatate, si nu pot avea inca sau deloc un copil. Si in acest exercitiu, ia pune-te pe tine, om intruziv care pui intrebari ce nu iti apartin.  Tu ai deja o trauma, suferi, ca poate iti doresti un prunc, dar nu il poti avea. Si vin la tine pe rand cu aceasta intrebare. Ce simti ? Poti sa iti dai seama cat de greu primeste o persoana astfel de intreberi obsesive ?
Cat de bine stim sa ne punem in papucii altei persoane, inainte sa adresam aceasta intrebare pe care deja nu pot sa o mai aud ?  Decizia de a avea sau nu un copil, este strict o optiune persoanala, o decizie intre un el si o ea. Si ar fi bine sa ramana asa, fara fetele surpinse si parerile altor persoane care considera atfel decat cei doi. Fiindca un moment potrivit pentru a avea un copil, este exact atunci cand decid chiar parintii acestuia. Echilibru, psiholog Mihail Jianu.

Parinti vs emotii

La capitolul emoții, părinții de azi duc una dintre cele mai acerbe lupte posibile — dacă o conștientizează, desigur. Zicem părinții, pentru că, deloc întâmplător, cu precădere în momentul de după apariția copilului e pus pe tavă subiectul cam în toată splendoarea lui: bebelușul sau copilul mic nu plânge potolit într-un colț, copilul urlă; el nu se bucură pe un ton agreabil pentru urechile tale, ci zbiară prin toată casa de fericire, se manifestă foarte puternic cu privire la orice emoție și, ca și cum asta n-ar fi de ajuns, se manifestă pe termen lung! Copilul realizează destul de greu, pe parcursul câtorva ani, controlul emoțional. Până să ajungă aici însă, manifestarea extremă și de durată a tot felul de emoții îl poate aduce pe părintele lui în pragul disperării (sau dincolo de el). Cam din acest punct începe transformarea părintelui care conștientizează ce i se întâmplă, adică își pune întrebări cu privire la reacțiile lui de BLOCARE a emoțiilor celui mic, și nu neapărat cu privire la reacțiile PUTERNICE ale copilului. Manifestarea puternică vine din lipsa de control cu care se naște copilul. Tehnica blocării, la care recurge părintele, vine din faptul că, deși e adult și au trecut o grămadă de ani peste el, nu prea știe cum să jongleze cu emoțiile, pentru că nu l-a învățat nimeni — nimeni, adică părinții lui sau persoanele care l-au crescut. De ce nu l-au învățat? Pentru că i-au blocat emoțiile, exact cum face și el acum cu propriul copil. De ce i-au blocat emoțiile? Pentru că habar n-aveau, la rândul lor, ce sunt emoțiile și cum să le asculte sau să aibă, față de ele, altă atitudine decât: „Nu mai plânge!“, „Potolește-te odată, sau îți arăt eu ție plâns!“, „Ești urât(ă) când plângi!“, „Băieții nu plâng!“, „Ești o plângăcioasă!“, „Tu mai știi altceva în afară de plâns?“, „Așa, cum să nu, ia mai plângi tu puțin!“ etc. Am obținut un cerc vicios transgenerațional. Pe care părintele de acum poate însă să-l rupă. Efortul pe care trebuie să-l facă e uriaș, e o luptă cu sine, de fapt. Lupta cea mai grea (indiferent de tema care o generează), prin care distrugem tipare care nu ne ajută în viața noastră de familie, după ce ne-am întemeiat-o și ne-am desprins de cuibul în care ne-am născut și am crescut. Echilibru, psiholog Mihail Jianu.

Inocenta copilarie…

”Inca mai port in mine… nostalgia imblanzita a ploilor de cand eram copil.
Cand afara era innorat si in mine era soare.
Cand strada era goala si in mine cresteau vise.
Cand imi puneam mainile in alte maini mai mari si gestul mi se parea firesc.
Cand spuneam noapte buna si cineva ma acoperea.
Cand inca nu traisem nimic ce sa regret.
Cand inca nu pierdusem mai mult de-o jucarie.
Cand intre trecut si prezent era semnul egal.
Cand viitorul nu era o suma de planuri ce trebuie bifate si printre ele distanta incapatanata fata de orice om sau gest intamplator de afectiune.
Cand inca nu zacea in mine o singuratate asumata si voit ostentativa menita sa descurajeze orice promisiune.
Mai zace in mine doar nostalgia imblanzita a copilului care stia sa se roage si marea dezamagire a adultului ce a descoperit ca se poate trai si fara.”

Despre deshidratare

Simptomele unei deshidratari minime:
Majoritatea copiilor care sunt bolnavi, avand o raceala sau o problema la stomac, nu vor suferi de deshidratare sau vor trece prin experienta ei avand simptome minime. Acesti copii sunt energici, par sa fie bine si au:
-sete normala si pot refuza anumite lichide
-gura si limba umeda
-volum de urina normal sau o usoara scadere in cantitate
-o pierdere in greutate de mai putin de 3%
-rata normala a batailor inimii, pulsului, respiratiei si au extremitatile calde
-reumplerea capilara are loc in mai putin de 2 secunde
-ochii nu sunt adanciti (si/ sau fontanela la un bebelus)

Simptomele unei deshidratari usoare sau moderate:
Odata ce deshidratarea se inrautateste, copiii pot incepe sa se simta obositi, nelinistiti si irascibili, ceea ce inseamna ca este greu sa ii faci sa consume lichide. Alte semne si simptome de deshidratare usoara si moderata, pentru care ar trebui, de obicei, sa intri in contact cu un pediatru, includ:

-sete marita
-limba si gura uscata
-volum de urina scazut
-pierdere in greutate intre 3% si 9%
-ritmul cardiac, pulsul si respiratia sunt normale spre mari si extremitatile sunt reci
-reumplerea capilara dureaza mai mult de 2 secunde
-ochii sunt adanciti putin (si/ sau fontanela, in cazul unui bebelus)

Simptomele unei deshidratari severe:
Deshidratarea severa este o urgenta medicala si ar trebui sa cauti ingrijire specializata imediata. Acesti copii par sa fie letargici (insemnand ca este greu sa ii mentii treji) sau pot fi inconstienti. Simptomele mai pot include: -consum slab de lichide sau pot fi incapabili sa faca acest lucru
-o gura si o limba uscata sau arsa
-volum de urina minim sau inexistent
-pierdere in greutate mai mare de 9%
-ritmul cardiac este marit, puls slab, respiratie adanca si extremitati reci
-reumplerea capilara dureaza foarte mult sau este minima
-ochi foarte adanciti (si/ sau fontanela la un bebelusi).

Sursa: Internet

Ce sunt fobiile copilariei?

Fobiile sunt o forma patologica a anxietatii. Anxietatea de separare este normala in perioada copilariei, si poate fi tradusa prin frica de a experimenta, atinge sau vedea orice este diferit de zona de confort pe care o ofera parintii. Este vorba despre acel „altceva”, despre care nu stim nimic si pe care ne este teama sa il incercam, din cauza fricii consecintelor care ar aparea. Atunci cand cel mic se afla, insa, in preajma mamei sale, de exemplu, aceasta teama este intr-un fel depasita, astfel incat prezenta necunoscutului devine suportabila – datorita sentimentului de siguranta pe care il ofera figura parinteasca – desi teama de el inca mai persista.Fobiile copilariei sunt necesare, asa cum considera nu doar natura, ci si psihologii. Ele feresc copilul de la a experimenta situatii nesigure pentru integritatea lui si ii ofera, astfel, o sansa in plus de a supravietui. Totusi, acestea sunt necesare doar la varste mici, pe masura ce copilul creste si devine, mai apoi, adult, ele interferand cu functiile sale sociale si fiind responsabile de o calitate slaba a vietii acestuia. Totusi, desi explicatiile de mai sus par destul de logice, caracteristica principala a fobiilor este ca frica aparuta este total ilogica. De aceea, oricat i-ati spune copilului dumneavoastra ca nu are rost sa ii fie frica de intuneric sau oricat ati incerca sa ii dovediti ca nu se ascunde nici un monstru sub pat, vorbele nu vor avea nici un rezultat, deoarece, in ciuda faptului ca el este constient de aceste lucruri, nu isi poate controla reactia organismului in astfel de cazuri.La copii, fobiile se manifesta ca si la adulti: o preocupare exagerata fata de un anumit obiect sau situatie, sau fata de cele din clasa adiacenta. Conform Institutului de Sanatate Mentala, „fobiile copilariei variaza in intensitate, frecventa si durata; ele au tendinta de a disparea, pe masura ce copilul creste”. Fricile pot fi un rezultat al unei perceptii gresite: atunci cand un copil se afla intr-o situatie amenintatoare, corpul sau manifesta o reactie de rezistenta. Exista o sansa mai mare ca el sa aiba aceeasi reactie, atunci cand se va afla intr-o situatie sau langa un obiect asemanator. Aceste frici ar trebui sa fie trecatoare, ca un rezultat al dezvoltarii celui mic. O temere a copilariei se dezvolta intr-o fobie, atunci cand incepe sa interfereze cu viata de zi cu zi. Drept urmare, nu este rar ca cel mic sa regreseze la un stadiu anterior dezvoltarii („Mecanismele de aparare ale adolescentului”). Starile acute de frica pot sa se manifeste prin respiratie profunda si rapida, tremurat, senzatie de lesin, slabiciune a muschilor, greata, diaree si disturbante in coordonarea miscarilor. De exemplu, un prescolar poate uda, adeseori, patul, daca este nevoit sa se confunte des cu una dintre fricile sale. De asemeni, el poate sa inceapa sa gangureasca, in aceeasi situatie. Fobiile copilariei exista sub multe forme, au multe nivele de intensitate si pot fi tolerate si pana la imposibil de suportat.

Dragostea copilului

“Dragostea copilului este întotdeauna îndreptată spre ceilalţi. Acest sentiment social rămâne pe tot parcursul vieţii, schimbat, colorat, circumscris, în unele cazuri, se măreşte şi se extinde către alţii, până când acesta atinge nu numai membrii familiei sale imediate, dar şi familia sa extinsă, naţiunea sa şi, în final, întreaga omenire. De asemenea, se poate extinde dincolo de aceste limite şi să se exprime faţă de animale, plante, obiecte fără viaţă şi în cele din urmă, faţă de întregul cosmos.”- citat de Alfred Adler

Copiii învață ceea ce trăiesc…

Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi;
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea;
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători;
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească;
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel;
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi;
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr;
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi;
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul;
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi;
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.
Extrasă din cartea: “Children Learn What They Live” – de Dorothy Law Nolte

Dragostea copilului

“Dragostea copilului este întotdeauna îndreptată spre ceilalţi. Acest sentiment social rămâne pe tot parcursul vieţii, schimbat, colorat, circumscris, în unele cazuri, se măreşte şi se extinde către alţii, până când acesta atinge nu numai membrii familiei sale imediate, dar şi familia sa extinsă, naţiunea sa şi, în final, întreaga omenire. De asemenea, se poate extinde dincolo de aceste limite şi să se exprime faţă de animale, plante, obiecte fără viaţă şi în cele din urmă, faţă de întregul cosmos.”- citat de Alfred Adler

EU sunt in oglinda?

Noi adultii, atunci cand ne privim in oglinda ne recunoastem pe noi insine…ceea ce face greu de crezut ca a existat o perioada in viata noastra cand nu intelegeam conceptul de “EU”.Un studiu simplu a concluzionat faptul ca inaintea varstei de 2 anisori, copiii nu se recunosc in oglinda:
6-12 luni: ESTE UN ALT COPIL!- Copilul se comporta ca si cum copilul din oglinda este altcineva cu care si-ar dori sa fie prieten.
13-24 luni: RETRAGERE. Copilul nu mai este atat de fericit la vederea imaginii in oglinda: unii copii spar ingrijorati, pe cand altii zambesc si scot sunete.
20-24 luni: SUNT EU! In jurul acestei varste copilul incepe sa se recunoasca pe sine in oglinda, atingandu-si nasul de exemplu, ca dovada a recunoasterii.

Ce parinte nu isi doreste sa aiba un copil “responsabil”?

 Am pus in ghilimele acest cuvant pentru ca, desi e atat de ravnit, este atat de relativ si atat de putin inteles! In discutiile mele cu parintii, am gasit impreuna definitii care sunau cam asa:
– sa-si faca temele la timp, sa-si faca ghiozdanul, curat in camera, sa se spele pe dinti, etc.- aceasta este descrierea rutinei;
– sa duca gunoiul si sa ajute la alte treburi in casa – adica sa respecte regulile stabilite sau impuse in casa;
– sa dea buna ziua, sa se poarte frumos – ceea ce face referire la regulile sociale;
– in fine, mai apare si sa-si dea seama cand a gresit si sa repare, ceea ce se apropie mai mult decat celelalte (dar nu de tot) de starea de a fi constient.
Confuzia intre responsabilitate si cele de mai sus apare inca din Dex unde scrie: *responsabilitáte f. (d. responsabil; fr. responsabilité, it. responsabilitá). Răspundere, obligația de a da socoteală de ceea ce facĭ: responsabilitatea implică libertate.
Hmm… nu te pune pe ganduri?… Esti obligat si liber in acelasi timp?
De fapt, capacitatea de a fi responsabil ia nastere in individ numai in prezenta libertatii. Ceea ce facem noi, atat de des, ca parinti, in numele creearii de copii responsabili, ucide din fasa tocmai sansa ca aceasta sa se formeze. De exemplu: sa zicem ca un copil a gresit ceva (din punctul meu sau al tau de vedere!). El ar putea sa devina responsabil de fapta lui daca are timpul si suportul emotional necesar sa:
– isi dea seama de ce s-a intamplat,
– sa observe cum se simte in legatura cu ce s-a intamplat,
– sa faca legatura intre cele intamplate si actiunile lui,
– sa vada (uneori e nevoie sa i se arate intr-o maniera non-judicativa) efectele actiunilor lui asupra celorlalti;
– sa constientizeze motivul actiunilor lui sau emotiile care le-au generat,
– sa-si imagineze si sa genereze posibile solutii de ajustare (uneori o greseala poate fi transformata in ceva benefic!),
– sa probeze acele solutii,
– sa vada si sa simta rezultatele,
– sa traga propriile concluzii in privinta dreptului de a gresi si a capacitatii lui de a indrepta lucrurile.
Aici am derulat cu incetinitorul. In realitate procesul, inconstient de altfel, poate dura, in functie de situatie, de la secunde la minute. Copiii insa de multe ori nu le au la dispozitie caci noi, parintii, din dorinta de a nu scapa ocazia “sa-i responsabilizam” pe copii, incepem sa…stiti voi… diverse… anuland astfel procesul natural prin care un copil devine matur emotional si responsabil. Prezenta rabdatoare si afectuoasa a parintelui cel mai adesea ar fi de ajuns. Uneori, o intrebare linistitoare poate sa ajute iar alteori poate fi extrem de utila participarea, alaturi de el – si nu in locul lui! – la gasirea de solutii. Cam atat, pentru ca in parenting a face mai putin inseamna mai mult.

Copilul este un adult in devenire.

Când vorbim de optimizare umană, cred că cel mai important loc în care să cauţi este sistemul tău de convingeri şi credinţe limitative. Ce sunt acestea? Tot ceea ce te limiteaza de la ceea ce ai putea sa fii, tot ceea ce te indeamna sa spui “nu pot”, “nu sunt in stare”, ” nu sunt suficient de bun pentru asta”, tot ceea ce nu-ti da voie sa fii TU INSUTI, autentic, unic si minunat! Convingerile limitative se “adapostesc”in subconstient inca de cand suntem mici si de acolo ne influenteaza gandurile, actiunile si implicit intreaga viata!
Convingerile limitative pot fi de neam (de tara), mostenite de la parinti sau dobandite prin experienta proprie de viata.Convingerile sunt conditionate de perceptiile construite pe baza unor amintiri vechi despre durere sau fericire. Aceste amintiri se bazeaza pe cum interpretezi si simti evenimentele din viata ta. Lucrurile pe care le copii le invata din familia de orgine sau de la cei apropiati, despre sine sau despre lumea exterioara, devin convingeri pentru el.
De ce? Pentru ca atunci cand este mic, copilul are mintea libera, fara limite, fara credinte disfunctionale, si pentru ca este mult prea mic pentru a putea pune in balanta informatiile pe care le primeste, pentru a putea discerne, el considera ca sunt adevarate toate informatiile, doar vin de la cineva de incredere, nu?
Asa creste un copil cu o stima de sine scazuta, cu o convingere limitativa” nu sunt suficient de bun, nu pot sa fac asta…” si se transforma in adultul plin de temeri care nu isi exprima punctul de vedere, care nu are incredere in sine, un adult cu frica de esec.
Spre incheiere, o scurta poveste despre convingerile limitative:
” Intr-o zi de sambata, un tata hotaraste sa isi duca copii la circ. Dupa ce s-a terminat spectacolul, copii au inceput sa alerge inspre tarcurile cu animale si s-au oprit in fata elefantilor care nu erau tinuti in custi si erau legati de piciorul din fata doar de o franghie.
Foarte mirat, tatal copiilor l-a intrebat pe dresor:
“Elefantii sunt in grija dumneavoastra?”
“Da domnule, eu am avut grija de ei de cand au avut doar cateva luni.”elephant
“Am observat ca sunt legati doar de o franghie subtire… Nu imi imaginez cum ar putea aceasta franghie sa-i impiedice sa o rupa si sa plece. Cum de nu incearca sa scape?”
“Ati fi surprins ce poate sa faca un obicei adanc inradacinat… Inca de cand erau foarte mici, ii legam cu aceeasi franghie, insa pe atunci franghia era suficient de puternica incat sa ii retina. Asa ca ei cresc cu convingerea ca nu pot scapa si se obisnuiesc cu franghia. Ei cred ca franghia aceea inca ii mai poate tine captivi si nici macar nu incearca sa se elibereze.”

 

Copilul tau responsabil

Ce parinte nu isi doreste sa aiba un copil “responsabil”? Am pus in ghilimele acest cuvant pentru ca, desi e atat de ravnit, este atat de relativ si atat de putin inteles! In discutiile mele cu parintii, am gasit impreuna definitii care sunau cam asa:
– sa-si faca temele la timp, sa-si faca ghiozdanul, curat in camera, sa se spele pe dinti, etc.- aceasta este descrierea rutinei;
– sa duca gunoiul si sa ajute la alte treburi in casa – adica sa respecte regulile stabilite sau impuse in casa;
– sa dea buna ziua, sa se poarte frumos – ceea ce face referire la regulile sociale;
– in fine, mai apare si sa-si dea seama cand a gresit si sa repare, ceea ce se apropie mai mult decat celelalte (dar nu de tot) de starea de a fi constient.
Confuzia intre responsabilitate si cele de mai sus apare inca din Dex unde scrie: *responsabilitáte f. (d. responsabil; fr. responsabilité, it. responsabilitá). Răspundere, obligația de a da socoteală de ceea ce facĭ: responsabilitatea implică libertate.
Hmm… nu te pune pe ganduri?… Esti obligat si liber in acelasi timp?
De fapt, capacitatea de a fi responsabil ia nastere in individ numai in prezenta libertatii. Ceea ce facem noi, atat de des, ca parinti, in numele creearii de copii responsabili, ucide din fasa tocmai sansa ca aceasta sa se formeze. De exemplu: sa zicem ca un copil a gresit ceva (din punctul meu sau al tau de vedere!). El ar putea sa devina responsabil de fapta lui daca are timpul si suportul emotional necesar sa:
– isi dea seama de ce s-a intamplat,
– sa observe cum se simte in legatura cu ce s-a intamplat,
– sa faca legatura intre cele intamplate si actiunile lui,
– sa vada (uneori e nevoie sa i se arate intr-o maniera non-judicativa) efectele actiunilor lui asupra celorlalti;
– sa constientizeze motivul actiunilor lui sau emotiile care le-au generat,
– sa-si imagineze si sa genereze posibile solutii de ajustare (uneori o greseala poate fi transformata in ceva benefic!),
– sa probeze acele solutii,
– sa vada si sa simta rezultatele,
– sa traga propriile concluzii in privinta dreptului de a gresi si a capacitatii lui de a indrepta lucrurile.
Aici am derulat cu incetinitorul. In realitate procesul, inconstient de altfel, poate dura, in functie de situatie, de la secunde la minute. Copiii insa de multe ori nu le au la dispozitie, parintii, din dorinta de a nu scapa ocazia “sa-i responsabilizam” pe copii, incep sa…stiti voi… diverse… anuland astfel procesul natural prin care un copil devine matur emotional si responsabil. Prezenta rabdatoare si afectuoasa a parintelui cel mai adesea ar fi de ajuns. Uneori, o intrebare linistitoare poate sa ajute iar alteori poate fi extrem de utila participarea, alaturi de el – si nu in locul lui! – la gasirea de solutii. Cam atat, pentru ca in parenting a face mai putin inseamna mai mult.

Dragoste neconditionata!

A fost odata o tufa de trandafiri care, nu se stie din ce motiv, refuza sa infloreasca. Gradinarul renuntase chiar sa o mai ude considerand-o o planta cu probleme… Astfel, cu timpul, tufa de trandafiri se ofilea. Se intampla insa ca gradinarul vecin in timp ce isi uda gradina lui sa ude de fiecare data si tufa de trandafiri. El nu avea asteptari, nu-i pasa daca face sau nu trandafiri, o uda pur si simplu din bucuria de-a oferi. Gradinarul casei nici nu observase ca tufa lui nu se ofilea desi el nu o udase de mult in schimb, ramase mut de uimire cand, intr-o zi, vazu ca-i aparusera boboci! Abia atunci incepu si el sa-si pretuiasca planta. El nu stia (sau nu stiuse) cum sa iubeasca tufe de trandafiri fara trandafiri…
Haideti sa fim “gradinarii vecini” pentru orice copil pe care il intalnim! Traim cu totii in aceeasi gradina. Fiecare pahar cu apa (un suport, o vorba buna, o privire calda) conteaza. Acesti copii vor fi patronii sau angajatii copiilor nostri, vecinii lor, sau oamenii pe care-i vor intalni in diverse locuri. In continuare vor imparti aceeasi gradina. Copiii nostri vor avea o viata mai buna alaturi de ei, beneficiind astfel si indirect de iubirea noastra.
received_730508910409302

SÃ VORBIM CU COPII NOSTRII DESPRE VIATA SEXUALÃ ESTE IMPORTANT

Putem sã:
– le creem un punct de vedere realist si sãnãtos despre relatia fizicã
– le spunem despre ceea ce familia crede cã este important în viatã
– le dezvoltãm capacitatea de a face fatã presiunilor ce pot apãrea
– le dãm informatii exacte despre riscurile activitãtii sexuale
– contracarãm imaginea creatã de mass-media, în special de cãtre televiziune
– încurajãm cinstea si încrederea reciprocã
– le spunem cã viata sexualã înseamnã încredere în sine si nu vinovãtie

Chiar acelor dintre noi care am dori sã comunicãm, ne este dificil, deoarece:

“Nimeni n-a vorbit cu mine despre aceste lucruri”
“Mã simt stingherit”
“Copiii stiu mai multe decât mine”
“Pur si simplu n-am timp”
“Dacã voi discuta despre relatii sexuale vor fi tentati sã încerce”
“E fatã! sã-i spunã maicã-sa!”

Dar copiii trebuie sã învete despre viata sexualã de la cel mai important model pentru ei – adicã de la pãrintii lor.

Copiii au nevoie de întelegerea, ajutorul, valorile morale si experienta noastrã, pentru a fi capabili sã ia decizii întelepte referitoare la sexualitate.

“Mi-am facut curaj sã-l întreb pe fiul meu despre prietena lui. Când si-a dat seama cât eram de îngrijorat si nu vroiam sã-i tin o predicã, si-a deschis sufletul si am discutat fãrã retineri. Am aflat o multime de lucruri unul despre celãlalt.”

Sã profitãm de situatiile care pot apãrea în viata de zi cu zi pentru a discuta. De exemplu un film la televizor sau un articol din ziar sau revistã.

Întrebându-i pe adolescenti ce pãrere au, le arãtãm cã suntem interesati de modul în care gândesc si nu avem intentia sã le facem moralã.

Observãm din discutii cã au crescut si au deja propriile pãreri. Chiar dacã si-au început sau nu viata sexualã este important sã le vorbim despre riscuri. Sã discutãm cu ei despre necesitatea de a folosi metode contraceptive, de unde se pot obtine mai multe informatii corecte.

Va trebui sã accentuãm faptul cã în afarã de abstinentã, prezervativele sunt singura metodã care oferã  protectie împotriva bolilor cu transmitere sexualã, inclusiv SIDA.

Vorbind despre sexualitate, sã-i învãtãm pe copiii nostri despre valori, eticã, dragoste si relatii interumane.

Ce este hiperprotecţia parentală (hipercontrol parental)?

Ea se manifestă ca fiind un comportament ce apare în relaţia mamă-copil, interacţiunile deosebit de strânse între aceştia nepermiţând copilului o dezvoltare emoţională, infantilizându-l, interzicându-i independenţa, autonomia.
Ca efecte, determină la copil apariţia unor comportamente anxioase şi tulburări emoţionale, depresii, lipsă de eficienţă şi competitivitate socială în perioada adultă.
Se asociază cu constrângerea excesivă a copilului şi controlul sever al fiecărei iniţiative a acestuia.
De regulă, cauzele acestui tip de relaţie conflictuală, în care copilul este victima protecţiei excesive materne, se relevă în istoricul familiei (experienţa tragică a morţii unui alt copil, vârsta mamei, relaţia cu partenerul care nu o hrăneşte emoţional, lipsa unei ocupaţii profesionale a mamei, tatăl absent, nevroze ale părinţilor, diverse sentimente de vină etc.).
Un aspect particular al hipercontrolului implică lipsa de intimitate, imixtiunea şi autoritatea excesivă a părintelui proiectată în zone care ţin de dreptul la intimitate, la pudoare, zone protejate necesare dezvoltării oricărei persoane. Este cazul părinţilor care îşi obligă copiii să stea dezbrăcaţi complet la plajă ori insistă să participe la ritualul de igienă personală, deşi aceştia experimentează o stare teribilă de jenă.